Semimaratonul INTERSPORT Brasov 2015 sau prima cursă de trail running adevărat

Dacă până acum am alergat mai mult pe plat, cu mici variațiuni (Rasnov si Urlați), de această dată - pentru prima oară, de altfel - urma să fac, în sfârșit, un prim pas adevărat către visul meu: maratonul montan. De fapt, ar fi un al doilea pas, pentru că primul l-a reprezentat faptul că m-am apucat de alergare. 

Iată-mă, deci, la mai puțin de 9 luni de la prima mea tură de alergare pe Stadionul Dinamo alături de Călin, pregătindu-mă (în special sufletește), pentru o cursă de trail montan la care mă înscrisesem cu 3 sau 4 luni în urmă: semimaratonul Intersport Brasov pentru care organizatorii anunțaseră o diferență pozitivă de nivel, totală, de 600 metri. Distanța de 21 km nu-mi mai genera niciun fel de emoții. Diferența de nivel și conformația terenului însă da. Mai ales că nu avusesem ocazia până acum, decât de puține ori, să alerg pe ceva care ar fi putut să semene cu ceea ce aș fi avut de parcurs la Brașov: la Aluniș (în munții Buzăului), la Șimon (Bran), în Cheile Râșnoavei și la Dălhăuți (jud Vrancea). Atât și nimic mai mult, în 9 luni de zile. Puțin probabil ca, ceea ce urma să fac la Brașov, să fie de același nivel cu oricare dintre variantele de mai sus.

Despre cum ar fi urmat să abordez această cursă, mărturisesc sincer că nu prea aveam habar. Ceea ce știam sigur era faptul că antrenamentele mele pe Stadionul Dinamo, în ciuda scărilor băgate în program şi a folosirii training mask-ului de la Raul Toma, nu aveau să fie suficiente pentru a mă pregăti, în adevăratul sens al cuvântului, pentru o cursă în care ar fi urmat să urc, în alergare, vreo 600 de metri diferență de nivel, de-a lungul a 8-10 km, după care să și cobor cam tot atâția metri în cam tot atâta distanță. Până la urmă, scopul nu era să alerg, la Brașov, pentru a obține vreo performanță cu privire la timpul pe care ar fi urmat să-l scot, ci doar să particip la o primă cursă montană, să o termin în baremul de timp și... să văd cum este, să-mi fac o primă idee despre ceea ce poate însemna un asemenea gen de cursă. Îmi stabilisem și un obiectiv, absolut la întâmplare, de finalizare a cursei într-un timp de aproximativ 2 ore și 30 de minute.

Cu o zi înaintea cursei am plecat din București, cu întreaga familie (Ana + cei 2 kinderi: Eva și Filip) și bagajele de rigoare, spre Brașov urmând ca perioada de adaptare să se reducă la noaptea dintre ziua de vineri și cea de sâmbătă când era programată cursa. Informații despre cum arăta traseul nu aveam decât din cele câteva fotografii postate pe facebook de către binevoitori, așa că nu știam foarte bine la ce să mă aștept. Am început să am câteva bănuieli în momentul când ne-am apropiat de Brașov unde ne-a întâmpinat un peisaj hibernal. Mă gândeam că ceea ce nu am avut șansa să întâmpin pe parcursul a 3 curse desfășurate în sezonul de iarnă (Băneasa Trail Run, Gerar și Râșnov), o să trăiesc acum, la mijloc de primăvară calendaristică: o cursă în condiții de iarnă. Și chiar așa s-a și întâmplat...

Dimineața zilei de sâmbătă a fost una destul de rece iar ninsoarea promitea să ne dea ceva bătăi de cap pe parcursul zilei. La linia de start am ajuns destul de târziu și nu am mai avut timp de prea multe pregătiri (încălzire etc.) înaintea cursei. Speram să mă întâlnesc cu Lucian Lupa și cu Anca Tifigiu însă în acea mare de oameni (între 1000 și 2000 care au participat la semimaraton) nu prea am avut cum să le disting chipurile așa că am luat startul fără nimeni cunoscut prin preajma mea, cu excepţia doamnei Silvia Mila pe care o ştiam de la T.T.R., şi am rămas undeva la coada plutonului de alergători. Primii vreo 2 km am alergat pe asfalt, în pantă ușoară, ceea ce nu mi-a pus deloc probleme și chiar mă gândeam că voi avea parte de o cursă mai ușoară decât îmi imaginam eu. Bine, știam că asfaltul nu reprezintă nici 5% din traseu dar pentru moralul meu, acea porțiune a fost una benefică. După asfalt, am intrat pe drumul forestier unde am început să mă simt bine în pantofii mei Haglofs care parcă devin mai comozi acolo unde suprafața terenului este mai dificilă. Tot aici l-am reîntâlnit pe domnul Mugur Păun, un alergător împătimit pe care cred că nu a fost cursă la are să particip şi să nu-l întâlnesc, cu excepţia Gerarului din acest an la care dumnealui nu a venit. Odată cu drumul forestier, a apărut și noroiul care însă nu mă încurca foarte mult, dar a început să se încline tot mai mult și panta drumului așa că am intrat, treptat, în atmosfera unei curse montane.

După kilometrul 5 zăpada a început să fie omniprezentă iar noroiul alterna cu gheața și zăpada, făcând înaintarea tot mai dificilă, așa încât au fost destule momentele în care pasul alergător a fost înlocuit cu cel de mers. Deși efortul creștea în intensitate, totuși, știind că la km. 8,5 urma să atingem cel mai înalt punct al traseului, eram mânat în continuare de entuziasm și am reușit să mențin un ritm care mă mulțumea. Eram convins că, pe segmentele de coborâre care aveau să urmeze după acel punct de altitudine maximă, voi accelera foarte bine și chiar începusem să sper că voi termina cursa într-un timp mai scurt decât acel 2 ore și 30 de minute stabilit absolut la întâmplare. Numai că socoteala de acasa...

După o ultimă porțiune în care am părăsit drumul forestier și am înaintat pe o potecă, am ajuns la punctul de hidratare situat între km 8 și 9 (la cariera din Poiana Braşov) unde am încercat să beau ceva însă lichidele erau atât de reci încât am avut senzația că îmi amorțesc gingiile, astfel că am renunțat la ideea de hidratare și am luat o bucata de glucoză pentru a mă remonta, fiind destul de obosit. Apoi am pornit fericit și plin de speranțe în căutarea porțiunilor de coborâre care nu au întârziat să apară, numai că ele arătau cu totul altfel decât m-aș fi așteptat: o potecă îngustă care traversa un versant foarte înclinat, având numeroase porţiuni abrupte şi extrem de alunecoase. Traseul s-a transformat dintr-unul de alergare într-unul tehnic iar înaintarea era deosebit de anevoioasă, cu numeroase căzături, alunecări pe fund, poticneli şi multă încordare care mă storcea de energie mai mult decât alergarea propriu-zisă. Am continuat aşa vreme de 2-3 km, până în punctul numit "La Băncuţă", de unde am reuşit să reiau pasul de alergare, deşi porţiunile dificile îmi întrerupeau destul de des ritmul. Traseul devenise solicitant nu doar din punct de vedere fizic (vreo două călcături strâmbe cu piciorul stâng au făcut ca glezna să înceapă să mă doară destul de tare), ci şi psihic, datorită ruperilor frecvente de ritm şi a dificultăţilor întâmpinate la traversarea porţiunilor tehnice. Începusem să le duc dorul celor 8,5 km de urcuş în care doar eu eram cel care stabileam ritmul. Aici nimic nu mai depindea de ceea ce aş fi vrut eu să fac iar orice strategie de abordare a traseului părea de prisos.

 Pe măsură ce înaintam, stratul de zăpadă se subţia tot mai mult şi îi lua loc noroiul care făcea coborârile mai abrupte foarte greu de parcurs. Aşa am înaintat cu mare greutate până în Şaua Tâmpei unde am luat o căzătură zdravănă în noroi la o schimbare de direcţie în alergare, pe o coborâre. Pentru câteva momente am crezut că glezna stângă a cedat de tot şi nu voi mai putea înainta. M-am sprijint în picior, acesta îmi tremura tot, dar glezna părea că mai ţine, aşa că i-am dat bătaie în continuare, coborând în mare viteză pe porţiunile mai înclinate pe unde apa spălase pietrele şi aderenţa era mai bună.

La cel de-al 3-lea punct de hidratare am incercat din nou să iau o gură de apă dar am păţit la fel din cauza temperaturii scăzute. Duceam dorul organizatorilor de la Gerar şi de la Râşnov care ne-au pus la dispoziţie ceai cald la punctele de hidratare. Pe ultimii 3 km am micşorat ritmul foarte tare din cauza noroiului frământat de sutele de alergători care trecuseră înainte, dar şi a senzaţiilor de contracturi care începuseră să apară aproape în întreaga masă musculară a coapsei şi gambei piciorului drept, pe fondul oboselii dar, probabil, şi al deshidratării. Mi-am promis, cu această ocazie. ca în viitor, să alerg cu un bidon de apă la mine pentru a nu mai avea o asemenea surpriza, mai ales că era a doua oară când păţeam aşa ceva; prima dată a fost la Băneasa Trail Run, pe 14 decembrie 2014, când tot la fel, punctele de hidratare nu mi-au fost de niciun ajutor datorită temperaturii foarte scăzute a lichidelor oferite.

 Finalul cursei a venit mai repede decât mă aşteptam (deşi depăşisem cele 150 de minute stabilite iniţial), traseul dovedindu-se mai scurt, potrivit GPS-ului meu (dar şi GPS-urilor altor alergători), cu aproape 1,5 km decât distanţa clasică a semimaratonului. A fost un soi de bucurie şi deziluzie amestecate la un loc: bucurie determinată de sfârşitul calvarului oferit de noroaiele din ultima parte a traseului şi de satifacţia finalizării primei mele curse de trail montan, deziluzie generată de faptul că am depăşit cu 12 minute baremul de timp pe care mi-l stabilisem, terminând cursa în 2 ore şi 42 de minute, dar şi de faptul că, la fel ca la Băneasa Trail Run, distanţa a fost mai scurtă decât cea pentru care mă dusesem să alerg, adică cea a semimaratonului.

Poate pentru mulţi pare o banalitate dar pentru mine unul, adică un alergător aflat la început de drum şi care nu a alergat niciodată mai mult de 21 km, această distanţă de 21 km este un reper extrem de important iar relevanţa psihologică a bifării "21"-lui la finalul unei alergări este una deosebit de importantă. Iar atunci când merg la o cursă care se numeşte "semimaraton" mă aştept să am ocazia de a mai bifa un "21" în palmares, un "21" care se constituie în câte o nouă cărămidă în plus adăugată la edificiul care se ridică în fiinţa mea ca om, ca alergător, ca ceea ce devin eu prin ceea ce fac alergând. Este frustrant, totuşi, să participi la ceva care are ca simbol, ca marcă, numărul "21", la ceva descris de organizatori ca având distanţa de 21 km iar la final să constaţi că lipseşte fix elementul simbolic din ceea ce ai făcut. Eu unul am senzaţia că am fost înşelat, chiar dacă nu pecuniar, chiar dacă nu substanţial, ci doar cu privire la ceva ce are valoare absolut simbolică. Însă sunt astfel de lucruri, simbolice, care pe unii dintre noi ne hrănesc mental, sufleteşte sau într-un alt asemenea mod. Nu este neapărat un reproş la adresa cuiva ceea ce comentez aici dar sunt detalii, poate pentru unii absolut minore, dar care pentru alţii sunt importante, mai ales dacă e vorba de simboluri care ele în sine sunt răsplata efortului - mare! - pe care acei oameni îl fac într-o asemenea cursă. Pentru mine, de exemplu, bifarea distanţei denumită "semimaraton" este un element esenţial al răsplătirii efortului pe care l-am făcut alergând o cursă care se numeşte "semimaraton" iar când acest element lipseşte... lipseşte sentimentul de satifacţie şi împlinire.

 Ei, hai, să nu dramatizez, totuşi! Este o chestiune de principiu aici dar am trecut mai uşor peste ea având deja în spate experienţa de la Băneasa când dezamăgirea a fost ceva mai mare. Aici, aşa cum am spus, nu distanţa în sine era importantă, cât caracterul cursei iar din punctul acesta de vedere avusesem tot ceea ce aşteptasem, ba chiar şi câte ceva pe deasupra. Iar faptul că, la finalul cursei, când am trecut linia de sosire, am regăsit în public nişte oameni dragi care mă aşteptau şi m-au felicitat - nişte prieteni foarte buni alături de soţia şi copiii mei - au făcut ca momentul să se transforme într-unul de mare bucurie şi satisfacţie. Trăisem o experienţă inedită de pe urma căreia aveam să învăţ multe lucruri noi despre alergare dar mai ales despre diferenţele dintre alergarea pe plat şi cea montană: două discipline cvasicomplet diferite. Dar dincolo de efortul foarte mare şi starea de oboseală din final, mult mai accentuată faţă de cea de la oricare altă alergare pe plat, am rămas cu bucuria extraordinară a alergării în natură şi nu oriunde, ci în cel mai drag cadru pentru mine: cel montan. După foarte mulţi ani de trekking montan în care mă gândeam că am primit de la munte cam tot ce se putea în materie de senzaţii, acum am avut ocazia să tesez o nouă categorie de sentimente despre care ştiu cu siguranţă un singur lucru: îmi doresc să le retrăiesc. Am mai descoperit ceva ce nu experimentasem pe munte: alergarea. Este o experienţă care oferă cu totul altceva decât trekkingul. Ceva foarte complex, inexprimabil şi inegalabil. Ocazia unei lupte şi mai acerbe cu propria persoană, o nouă şansă de redescoperire, de remodelare, de autocunoaştere şi mai profundă, dar şi de descoperire şi cunoaştere a unor noi valenţe, feţe şi aspecte ale muntelui.

După această cursă am înţeles că trebuie să fac şi unele schimbări în programul meu de pregătire pentru alergare. Am descoperit noi muşchi pe la picioare, despre a căror existenţă nu ştiam şi pe care i-am scos din letargie cu această ocazie. Faptul că acum am febră la ei mă ajută să le conştientizez existenţa, să-i localizez şi să le înţeleg rostul. Este extraordinar cum efortul de anduranţă te ajută să te descoperi, să-ţi descoperi propriul corp, să-l înţelegi cum funcţionează, să-ţi cunoşti limitele şi limitările fizice şi psihice.

 Nu în ultimul rând, aş vrea să mă refer puţin, în acest articol, la cei alături de care de un an încoace am început să mă pregătesc fizic şi cărora le datorez faptul că am reuşit să ajung la un nivel de performanţă la care acum doi ani nici nu visam iar acum am ajuns să ştiu cum să-mi construiesc un program de antrenament în funcţie de nevoile pe care le identific: membrii Fabricii de Performanţă, în special mastertrainerul Raul Toma căruia oricum mi-am propus să-i dedic un articol pe acest blog, după ce voi fi terminat de citit prima lui carte lansată în această iarnă: "Knowledge is my power". Am decis ca toate cursele montane din acest an să le dedic Fabricii de Performanţă pentru că fără ei, în special fără antrenamentele sub coordonarea lui Raul şi fără antrenamentele alături de Laurenţiu, era puţin probabil ca azi să reuşesc să alerg aproape 21 km pe munte şi să visez la 42 km în toamna acestui an, respectiv la cursele montane care vor mai urma în acest an şi anii următori. Raul şi Laurenţiu sunt oamenii de la care am învăţat ce înseamnă un antrenament şi cât de important este să-l structurezi în raport de nişte reguli foarte clare, de nişte principii ştiinţifice, despre cât de important este să ai cunoştinţe de biomecanică şi anatomie funcţională pentru a te antrena eficient. De la ei am "furat" o serie întreagă de metode de antrenament funcţional care-mi completează permanent şi în mod necesar antrenamentele de alergare, ferindu-mă de accidentări şi eficientizându-mi programele de pregătire fizică. Aşa am ajuns la cursurile de instructor de fitness organizate de F.R.S.T. (Federaţia Română Sportul pentru Toţi), la convenţiile şi workshopurile de fitness unde am întâlnit alţi oameni extraordinari şi traineri foarte buni de la care am învăţat, de asemenea, o serie de lucruri noi şi utile. Aşa am ajuns să citesc literatură de specialitate în domeniul fitness-ului şi alergării şi să înţeleg ce înseamnă un antrenament, o periodizare, o structurare eficientă, cum obţii creşterea vitezei, a forţei şi a rezistenţei, ce înseamnă stabilizare, care este rolul şi importanţa stretchingului într-un antrenament şi multe altele asemenea. Sunt foarte  multe detalii a căror necunoaştere şi neaplicare corespunzătoare pot face ca un program de pregătire fizică mai mult să dăuneze decât să facă bine celui care îl urmează.

Aceasta a fost, așadar, istoria celei de-a 7-a curse la care am participat în cele 9 luni de când m-am apucat de alergare (a 4-a de semimaraton). De asemenea, a fost prima experiență în domeniul alergării montane și, până la urmă sunt bucuros că am realizat mai mult decât orice mi-aș fi putut imagina în anul 2008 când făceam pauză după fiecare dintre cele 3 etaje ale căror scări trebuia să le urc atunci când aveam liftul stricat la bloc.

Acum gândurile mele se îndreaptă, deja, către următoarea cursă: proba de semimaraton de la Braşov Marathon, din 25 aprilie. Este o cursă mult mai tehnică, având o diferenţă pozitivă de nivel totală anunţată de organizatori, de aproape 1000 de metri şi despre care ştiu deja că va fi mult mai solicitantă decât cea din 4 aprilie, însă cu atât mai frumoasă. Sunt, deja, nerăbdător şi abia aştept să treacă cele 3 săptămâni care mă mai despart de startul acelei curse şi sper doar ca măcar condiţiile meteo să fie ceva mai bune decât cele de la Intersport, astfel încât să mă pot bucura mai mult de traseu şi peisaje şi să fiu mai puţin concentrat pe soluţiile de traversare a zonelor extrem de noroioase. Voi veni, cu siguranţă, cu impresii culese "la cald" într-un articol a cărui concepere sper să mă găsească sănătos şi fericit.
(Sursa foto: http://semimaraton2015.sitedity.me/ )