Brasov Marathon 2016 - un alt vis împlinit

Am revenit la Brașov după doar 3 săptămâni, pentru a 4-a oară în ultimele 13 luni, ca să particip la o nouă cursă de alergare montană la care visasem de multe ori în ultimul timp. 

Cu un an în urmă, tot aici, alergam proba de semimaraton și îmi aduc aminte cum îi priveam cu mult respect și admirație pe finaliștii probei de maraton. Mi se părea extraordinar, la acel moment, faptul că acei oameni plecaseră din centrul Brașovului, urcaseră vf. Postăvaru apoi se întorseseră în condițiile în care eu, la acea vreme, eram absolut epuizat după cei 21 km care cuprinseseră și Treptele lui Gabony de pe Tâmpa - un adevărat test de voință. Cu aceeași admirație îi priveam și acum pe cei care se pregăteau să ia starul în proba de maraton, numai că, de această dată, urma să alerg și eu alături de ei motiv pentru care emoțiile erau foarte puternice. Totuși m-am simțit ceva mai bine când m-am întâlnit la start cu Daniel Lupa care era pregătit să alerge în aceeași probă, la fel ca și anul trecut.

Postăvaru, un vârf de aproape 1800 m altitudine, este unul dintre acele locuri extraordinare care îți oferă o perspectivă incredibilă atunci când este vremea frumoasă pentru că panorama care ți se oferă de acolo cuprinde atât Predealul, Timișul de Sus și de Jos, Săcele, Brașovul cât și Poiana Brașov, nemaivorbind de masivele muntoase Piatra Mare, Bucegi și Piatra Craiului. L-am admirat, în toată splendoarea lui în timp ce coboram cu mașina de la Predeal, vineri dupăamiaza când am venit la Brașov pentru a participa la cursa de sâmbătă 23 aprilie. Am ajuns acolo doar de 2 sau 3 ori în viața mea, în adolescență și în anii studenției, așa că aveam acum șansa extraordinară de a mă afla, încă o dată, pe acel vârf de care mă legau amintirile peisajelor pe care le văzusem din acel loc. De fapt, asta este, în general, marea șansă pe care mi-o oferă mie, acum, alergările montane: să (re)ajung în locuri în care poate altfel aș ajunge mult mai greu sau chiar deloc. Totuși ideea de a vizita Postăvarul plecând din Brașov nu era una foarte confortabilă însă dorința de a mă reîntoarce pe acel vârf era de-a dreptul irezistibilă așa încât acest maraton reprezenta pretextul cel mai potrivit. Mă îngrijora însă faptul că prognoza meteo pentru acea zi nu era tocmai bună, existând mari șanse de ploaie și, în plus, așa cum anunțaseră organizatorii și, de altfel, postaseră și imagini pe facebook, Postăvarul era acoperit de zăpadă căreia între timp, în cazul în care vineri fusese prea cald, îi luase loc cel mult mocirla. 

Grupul celor care urmau să ia startul în această probă era destul de mic: conform evidenței oficiale a organizatorilor, doar 240 de persoane au plecat in cursa de la linia de start. Atmosfera generală în cadrul acestui grup era puțin diferită de cea a curselor de semimaraton sau cros la care mai participasem în ultimul an: era mult mai multă liniște, oamenii păreau ceva mai concentrați și aveau o altă atitudine care trăda o mult mai mare experiență în alergarea montană. Gradul de eterogenitate părea a fi mai scăzut decât în cazul curselor accesibile pentru o categorie mult mai diversificată de alergători. Nu știu de ce, dar această constatare a avut rolul de a mă motiva foarte mult și am luat startul cu mult entuziasm și optimism, deși știam că mă vor aștepta momente dificile în timpul cursei, fiindu-mi încă vii în memorie experiențele singurului maraton montan parcurs de mine până acum, cel de la 7500, de anul trecut, din Bucegi.

Pentru prima dată într-o cursă montană foloseam bețele și trebuie să recunosc faptul că am simțit imediat avantajul pe care acestea îl oferă la urcare, încă de când am intrat pe Drumul serpentinelor, către Tâmpa. Nu doar că puneam mai puțină presiune pe picioare, transferând o parte din efort pe brațe, dar acestea m-au ajutat să-mi păstrez trunchiul într-o poziție verticală care mi s-a părut mult mai confortabilă întrucât a scăzut presiunea pe zona lombară și pe glutei dar mi-a ușurat foarte mult și respirația. În felul acesta am ajuns pe coama Tâmpei mult mai puțin obosit decât în urma cu un an când urcam pe același traseu în cadrul probei de semimaraton. Ritmul pe care mi l-am impus încă de la început a fost unul confortabil pentru că singurul meu obiectiv era acela de a termina cursa în baremul de timp de 8 ore. Apoi teama de cârcei și contracturi musculare care îmi dăduseră atâtea bătăi de cap începând de la Maratonul București din octombrie, apoi la Gerar, după care la Intersport Brașov și nu în ultimul rând la un antrenament de scări și alergare de pe Dinamo, m-a făcut să fiu foarte atent cu ritmul și intensitatea efortului pe parcursul cursei. Este adevărat că, de această dată, urmasem și o cură de vreo 10 zile cu magneziu (magne B6) și aveam la mine pastile anticarcei (Zdrovit) recomandate de Dan Lupa, plus o doza de magneziu de la Sponser, dar tot eram foarte circumspect. 

După coborârea din Șaua Tâmpei a urmat drumul Valea Cetății unde am testat, din nou, utilitatea bețelor care mă ajutau să țin un ritm bun, apoi urcusul pe potecă până în Poiana Ruia unde, la fel, am balansat efortul cât am putut de mult pentru a-mi proteja picioarele și chiar mi-a ieșit: am ajuns la fatidicul - până acum - km 15 fără să am nici cea mai vagă senzație de contractură sau de cârcel la vreun picior. După o doză de gel am luat și un zdrovit pentru orice eventualitate iar după 3 ore și 25 de minute de la start, admiram Brașovul din vârful Postăvaru, bucurându-mă de cerul încă senin care îmi permitea să acopăr tot orizontul vizual pe care îl poate oferi acest vârf. Am stat poate mai bine de 5 minute aici și, sincer să fiu, nu-mi mai venea să plec. Eram în locul care mă motivase cel mai mult să pornesc în această cursă și parcă îmi părea rău să nu mă bucur cât puteam de mult de această șansă. Privind totul de sus, mă gândeam că cei 22-23 km rămași până la finalul cursei nu aveau cum să fie mai grei decât ceea ce urcasem până aici, așa încât am plecat plin de speranțe la vale, pregătit fiind pentru o coborâre foarte lungă. 

Coborârea de aproximativ 6 km până la Cariera Veche nu a fost chiar ușoară, fiind destul de abruptă așa încât genunchii și cvadricepșii femurali au fost foarte solicitați. Nu era genul de vale pe care să poți da drumul cu ușurință picioarelor, ci erau niște pârtii de schi foarte înclinate și dificil de parcurs. Mi-a luat aproape o oră să ajung la punctul de alimentare de la km. 22,5. Aici am făcut o mică pauză de alimentare cu izotonic, portocale si ciocolata, dar si un al doilea gel, după care am pornit pe una dintre cele mai neplăcute porțiuni de traseu: o urcare de vreo 3 km, până în culmea Crucurului, dintre care primii 2 au fost chiar foarte dificili. Am pierdut foarte mult timp pe această porțiune de traseu care îmi aducea, într-un fel, aminte de Treptele lui Gabony din urma cu un an. Efortul de pe această porțiune și-a pus serios amprenta asupra evoluției mele ulterioare, chiar dacă, o dată ajuns la punctul de control de la km. 25,5, am simțit un impuls foarte puternic știind că nu mai există decât o singură porțiune mai dificilă dar foarte scurtă: urcarea în șaua Tâmpei, cu 5 km înainte de finalul cursei.

De aici și până la Fântânița Dreptății, am alergat pe o coborâre lungă de peste 7 km dar destul de accesibilă, pe care am gasit și un izvor la care m-am oprit să beau apă într-un moment în care rezerva mea din camelback se terminase (îmi luasem doar un litru la începutul cursei si bine am făcut pentru că a fost suficient cât să-mi acopăr nevoia de apă între punctele de hidratare/alimentare).

După penultimul punct de control cu limită de timp am început scurta dar epuizanta urcare până în Șaua Tâmpei. Deja oboseala acumulată după aproape 7 ore de cursă își spunea în mod serios cuvântul dar, spre marea mea bucurie, nici după cei aproape 35 km, picioarele mele nu dădeau vreun semn de contractură musculară sau cârcel. Am mai băgat un zdrovit pentru a nu avea vreo surpriză absolut neplăcută pe ultimii kilometri din cursă mai ales că, pe fondul oboselii foarte accentuate, o contractură mai serioasă ar fi putut să mă demotiveze suficient de puternic încât să nu mai pot finaliza traseul.

La scurt timp după ce am început coborârea din Șaua Tâmpei, a început și ploaia pe care însă nu prea am băgat-o în seamă până la porțiunea de la baza Treptelor lui Gabony, acolo unde piatra udă era extrem de alunecoasă și mi-a pus mari probleme la înaintare. Totuși, după ce am depășit acea porțiune, cu ultimele puteri am parcurs în alergare ultimii 2 km de traseu și am reușit să trec linia de finish după 7 ore și 40 de minute de la start. Pe ultimii metri înaintea finalului l-am auzit pe Răzvan Norocel strigându-mă și mi-am adus, brusc, aminte, de memorabilul final al primei mele curse de maraton montan pe care am parcurs-o în 2015 împreună cu el. La finish am avut bucuria să îl reîntâlnesc pe Dan Lupa care terminase cursa cu mai bine de o oră înaintea mea și care, împreună cu Adriana, îi întâmpina pe cei veniți după el - un gest extraordinar de frumos, de solidaritate între maratoniști. 

Ce am simțit la final? Un val enorm de bucurie care mi-a invadat nu doar mintea, ci întregul corp. Nu-mi venea să cred că reușisem să termin acea cursă la care în urmă cu un an nu îndrăzneam să visez. Eram obosit, abia mai stăteam în picioare dar am rămas și eu alături de Dan, dincolo de linia de finish, sprijinit în bețele telescopice, pentru a-i întâmpina, la rândul meu, pe ultimii concurenți care mai soseau până la oprirea cronometrului oficial. Am gustat din bucuria fiecăruia dintre ei și m-am bucurat din tot sufletul alături de ei. Bucuria asta este uriașă și este greu de descris. Ea este răspunsul la întrebarea pe care mi-a pus-o un puști înainte cu mai puțin de un kilometru de finish: "de ce alergați așa, câștigați ceva?" Atunci nu am mai avut puterea să-i răspund decât un "da!" răgușit însă rostit cu toată convingerea.

Am reușit să termin cu bine, așadar, o cursă destul de dificilă, însă mult mai ușoară decât cele care vor urma pentru mine în acest an. M-am bucurat mult să constat, la final, că picioarele îmi erau intacte grație pantofilor S-Karp care, încă o dată, și-au făcut treaba în mod impecabil. De asemenea, șosetele cu gaitere de la Inov8 s-au comportat exemplar protejându-mă de noroi, pietriș sau bucăți de lemn care ar fi putut să-mi intre în pantofi în timpul cursei. Compresiile de la Compressport au fost, cred, de asemenea o alegere fericită pentru că gambele nu m-au deranjat absolut deloc și au făcut foarte bine față efortului. Nu în ultimul rând, camelback-ul este, din punctul meu de vedere, de departe o soluție mai bună decât centura cu bidon pentru hidratare pentru că se așează mai bine pe corp iar furtunul pentru apă e o soluție practică foarte bine adaptată unei curse. Căciula, geaca și mănușile le-am luat degeaba dar nu m-au încurcat prea mult pentru că au stat în camelback și sunt foarte ușoare. Iar despre bețe, doar cuvinte de laudă! De acum înainte vor fi nelipsite în cursele de maraton montan pentru că, în mod evident, distribuirea efortului și pe brațe protejează, în anumite momente, picioarele de suprasolicitare, aspect care poate fi chiar decisiv în încercarea de finalizare a cursei cu succes.

În ceea ce privește organizarea, lucrurile, din punctul meu de vedere, au decurs impecabil, probabil și ca urmare a experienței acumulate pe parcursul tuturor evenimentelor realizate până acum. Voluntarii s-au comportat ireproșabil și au fost foarte bine organizați și repartizați pe traseu.

Cred că a fost cursa cu nr. 20 din cariera mea. Oricum, este o cursă care va rămâne de referință pentru că vine după un semimaraton de acum 3 săptămâni la finalul căruia nu mai eram chiar atât de încrezător în șansa mea de a duce la bun sfârșit ceea ce mi-am propus în acest an. În plus, a fost o cursă foarte frumoasă care mi-a oferit șansa de a respira aer curat, de a mă mișca, de a mă bucura de natură și de niște peisaje incredibile de a căror frumusețe îmi voi aminti mereu, cu siguranță, și îmi voi dori să mă întorc, să le redescopăr și să mă bucur din nou de ele. 

Aceasta a fost povestea - frumoasă pentru mine - a participării mele în 2016 la Brasov Marathon trail running, o cursă înscrisă în "Circuitul Carpaților 2016" - un circuit de curse montane în cadrul căruia voi mai marca cel putin  încă două competiții de maraton în acest an: 2X2 Race și Ciucaș X3 sau MPC (încă nu m-am decis la care dintre ultimele două voi merge; poate chiar la ambele, cine știe?).

(Foto: Brasov Maraton, Larisa Ciobanu, Florin Glinta, Catalina Carlan, Mircea Adrian Marin)