Anul trecut îmi propuneam ca, în 2016, să revin la Moieciu de Sus pentru a alerga toate cele 3 bucle. Nu știu ce a fost în mintea mea, totuși, la începutul acestui an, că m-am înscris tot la cros, gândindu-mă, probabil, că e timpul prea scurt după Brasov Marathon și înainte de Transylvania: câte două săptămâni distanță de fiecare. Moieciu nu a reprezentat un obiectiv în sine, în acest an, ci doar un pretext de a ieși la încă o alergare montană dar poate tocmai de aceea aș fi putut lua în calcul parcurgerea a mai mult de o singură buclă.
Nefiind o cursă grea, am ales să plec din București chiar sâmbătă dimineață așa că, la ora 4 și câteva minute, mă urcam în mașină pentru a porni spre Moieciu de Sus. Prognozele anunțau iadul pe pământ în această zi dar cerul dimineții nu părea să țină cont de acestea așa că am prins o vreme absolut superbă pe drumul de 3 ore până în localitatea de unde se ia, în mod tradițional, starul Eco Marathonului.
Pe la 7:30 mi-am ridicat pachetul de participare și m-am întors la mașină pe care o lăsasem la intrarea în Moieciu de Sus (conform recomandărilor organizatorilor) pentru a mă echipa pentru cursă. Cred că niciodată nu am pierdut atât de mult timp stând să mă gândesc cum să mă îmbrac. Erau deja 7 grade, cerul mai mult senin dar prognozele anunțau, în continuare, furtună. Am stat mult timp și am căscat gura la alergătorii care se duceau spre centrul comunei, ca să-i văd cum sunt îmbrăcați dar acest exercițiu nu m-a ajutat cu nimic pentru că diversitatea modului de echipare era absolut dezarmantă. Nu aveam la mine nici camelback-ul în care să-mi pot îngrămădi haine de schimb și tot stăteam să mă gândesc cât de mult se putea schimba vremea pe parcursul celor două ore în care îmi propusesem să parcurg crosul din Bucla 1. Din experiența mea cu muntele, într-un astfel de interval vremea se putea schimba în mod dramatic de mai multe ori. Am ales, până la urmă, să mă îmbrac la fel ca la Brașov Marathon si să-mi prind pe centura de hidratare și un wind-stopper subțire în caz de orice.
La scurt timp după ce am plecat de lângă mașină m-am întâlnit cu Răzvan Norocel care, alături de trupa lui de la Lions Academy, urma să alerge proba lungă, de 42 km. A fost primul moment în care am regretat că nu m-am înscris și eu la maraton. Am ajuns la linia de start în ultimele secunde înaintea începerii cursei așa că, împreună cu Răzvan și cele 3 fete, am pornit chiar ultimii dintre cei 1500 de participanți. Pentru prima dată de când alerg, îmi luasem și aparatul foto la mine pentru a surprinde măcar câteva cadre pe acest traseu de o frumusețe cum nu prea mai găsești prin alte locuri.
Despre traseu nu pot spune lucruri în plus față de ceea ce am scris după cursa de anul trecut. Am avut șansa să nu plouă până la finalul crossului, așa că am admirat aceleași peisaje pe care, oricum, fotografii voluntari de pe traseu le vor fi surprins, cu siguranță, în toată splendoarea lor, la fel cum au făcut și anul trecut. În schimb, despre cum a decurs cursa ar mai fi câteva lucruri pe care vreau să le imortalizez aici. În primul rând, faptul că m-am simțit foarte bine pe prima pantă (și, de altfel, singura mai serioasă de pe acest traseu). Acolo am regretat că am pornit în coada plutonului, pentru că mă simțeam în formă și am putut-o aborda în mare viteză, chiar dacă asta a însemnat să fac un adevărat slalom printre ceilalți alergători care trecuseră la pasul de trekking. Tot pe această porțiune de traseu m-am întâlnit cu Adriana Lupa care și ea m-a întrebat de ce am ales crosul și nu cursa lungă. După ce am depășit-o, i-am prins din urmă și pe prietenii lui Dan și ai Adrianei Lupa, care și ei alergau în cursa de 42 km. I-am lăsat și pe ei în urmă apoi am trecut de punctul de hidratare unde nu m-am oprit pentru că nu simțeam nevoia de așa ceva și, oricum, aveam la mine un bidon cu apă. Am profitat de acest lucru pentru a depăși un grup masiv de oameni care se opriseră pentru hidratare.
Pe prima coborâre din traseu, am avut surpriza și bucuria să dau peste Anca Tifigiu despre care nu știam că va veni aici. De fapt, nici nu se înscrisese la vreo cursă, ci venise, pur și simplu, să alerge fără vreo miză, ci doar de plăcere. De aici am alergat împreună cu ea până la finalul Buclei 1 așa că nu știu când a trecut timpul și kilometri pentru că am tot pălăvrăgit despre ce am mai făcut fiecare în ultimul timp, având în vedere că ultima oară când ne întâlnisem fusese în ianuarie, la Gerar. Anca a continuat să alerge și în celelalte bucle dar eu m-am oprit, așa cum îmi propusesem, la finalul distanței de cros, după 2 ore și 8 minute de la start (cronometrul oficial) - adică undeva la jumătatea clasamentului open al acestei probe (366/674). Promit solemn însă că la anul voi veni aici pentru proba de 42 km.
A fost cursa în care am vrut să le mai dau o șansă pantofilor Haglofs pe care nu-i mai încălțasem după experiența traumatizantă de la 7500, de anul trecut (nici acum nu mi-au crescut complet unghiile căzute). Din păcate, iar m-am ales cu o bătătură zdravănă însă i-am apreciat pentru aderența incredibilă pe toate suprafețele noroioase și alunecoase pe care le-am traversat. Cu siguranță au cea mai bună aderență față de ceilalți pantofi pe care îi mai am, însă picioarele nu se simt nicidecum confortabile în ei așa încât nu cred că-i voi mai folosi curând, poate doar pe trasee foarte scurte și foarte umede sau noroioase cum a fost cel de astăzi.
La puțin timp după finalul cursei mele, temperatura a scăzut brusc, s-a întunecat și a început să plouă. O ploaie care s-a întețit tot mai mult iar după vreo oră a devenit torențială. Deja mă gândeam cu groază la cei aflați pe traseele din buclele 2 și 3, la ce soartă au pe unde sunt. (N.B. La ora la care scriu această postare, aflu din presa locală brașoveană faptul că 5 alergători în proba de maraton au intrat în șoc hipotermic în timp ce se aflau pe traseu, necesitând intervenția serviciilor sanitare).
Am plecat din Moieciu pe o vreme oribilă. O ploaie torențială care m-a urmărit pe toată Valea Prahovei iar de la Câmpina s-a transformat în furtună cu grindină. A căzut atât de multă grindină încât a acoperit șoseaua. M-am felicitat, totuși, pentru inspirația de a nu mă fi înscris la proba de maraton pentru că experiența s-ar fi transformat în altceva decât simpla bucurie a alergării.
A fost cursa cu nr. 21 - o cursă ușoară, frumoasă, motivantă și relaxantă. O cursă care nu are cum să nu amprenteze onștiința și sufletul celui care o parcurge, așa cum spuneam, de altfel, și anul trecut. De acum încolo urmează însă marile provocări le acestui an: Transylvania, Olympus și 2X2. Dacă trec cu bine de ele, în toamnă mă încumet și la probele de maraton de la Ciucaș X3 și Piatra Craiului.
(Foto: Cornelia David, Anca Tifigiu, Razvan Norocel, Adriana Lupa. eu.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.