Transylvania 30K - o incursiune prin abruptul nordic al Bucegilor

21 mai 2016. Cursa 30 K Transylvania în masivul Bucegi: Castelul Bran - Poarta - Muchia Oprișului - Poiana Râșnovenilor - Culmea Clincea - Șaua Țigănești - Valea Țigănești - Cabana Mălăiești - Valea Mălăiești - Hornurile Mălăiești - Curmătura Hornurilor (alt. 2384 m) - Valea Gaura - Muchia Grajdului - Castelul Bran. 30 km, D+ 2370m: 9 ore și 41 de minute.

Demult nu am mai așteptat cu atâta emoție, bucurie și nerăbdare o cursă cum a fost aceasta la care am participat în data de 21 mai, la Bran. Gândul de a mă reântâlni cu abruptul versantului nordic al Bucegilor (Abruptul Bucșoiu, Mălăiești, Gaura) și nu oricând, ci într-o perioadă a anului în care acolo, la peste 2000 de metri altitudine, este încă iarnă, era atât de provocatoare pentru mine încât entuziasmul pe care îl resmițeam era de-a dreptul plenar. Întreaga săptămână dinaintea cursei am stat conectat la orice sursă de informație despre starea vremii și starea traseelor din Bucegi și toate îmi sugerau un singur lucru: acolo încă este iarnă. În ciuda temperaturilor ridicate din București, a hainelor subțiri la care am trecut de ceva vreme, Bucegii se încăpățânau, încă, să rămână acoperiți de zăpadă ceea ce mă incita din cale-afară de mult. 

Exceptând Valea Gaura, toate celelalte componente ale traseului de 30 de kilometri îmi erau destul de cunoscute pentru că Bucegii sunt, pentru mine, cei mai colindați munți din România. De când mă știu, aproape an de an am ajuns aici pentru excursii de la o zi până la drumeții de mai multe zile, cu cortul în spate. Iar ceea ce îmi stârnea cele mai mari emoții era porțiunea de traseu numită Marele Horn din Mălăiești: o strungă cu o înclinație de aproximativ 80 de grade care este greu de parcurs chiar și vara și pe care nici măcar nu încercasem să îmi imaginez vreodată cum ar putea fi parcursă iarna, pe zăpadă. Așa că, în sinea mea, mă bucuram enorm văzând că toată săptămâna maximele acelei zone erau situate undeva la -4 - -5 grade Celsius, după ninsorile din săptămânile trecute. Și cum incursiunile montane pe timpul iernii au fost extrem de puține în istoria mea, această cursă era un pretext excelent de a-mi completa experiența și cu așa ceva și nu oriunde, ci pe una în una dintre cele mai spectaculoase zone montane de la noi.

Totuși, nici cu traseul care urcă din Bran în șaua Țigănești și nici cu cel de la Cabana Mălăiești până în Curmătura Hornurilor nu mă mai întâlnisem de mai bine de 15 ani așa că aveam nevoie de o reîmprospătare a memoriei dar nu a fost greu să mi-o fac, mai ales în ceea ce privește prima rută, pentru că am urmărit pe youtube documentarul realizat de Ioan Stoenica din seria "Pe poteci, spre inima ta".

Mi-a dat ceva bătaie de cap identificarea echipamentului optim pentru această cursă. Cea mai importantă grijă pe care o aveam era să mă dotez cu snowline pentru că, după părerea mea, parcurgerea Hornului Mare necesita un asemenea accesoriu. Am cumpărat de la Atta o pereche de lanțuri cu microcrampoane marca Nortec (Italia), cam "la plesenală" în condițiile în care era pentru prima dată când foloseam așa ceva și nu știam prea multe despre acest articol. 

Al doilea accesoriu important pe care mi-am propus să-l folosesc, date fiind pantele abrupte pe care urma să le parcurg, era perechea de bețe de trekking pe care deja le aveam. În plus, mai aveam de luat la mine o listă întreagă de obiecte anunțate de organizatori ca făcând parte din kitul obligatoriu de participare: camelback cu recipient pentru apă, impermeabil pentru ploaie, buff, mănuși, trusă de prim ajutor, frontală cu baterii de rezervă alimente (batoane proteice și energizante, în cazul meu), busolă, fluier și - new entry - sac de dormit tip folie. "Sac de dormit tip folie"?! Îmi suna a ceva asemănător cu folia de supraviețuire dar era clar că este vorba despre altceva. Mi-a luat ceva timp până am reușit să descopăr, pe net, despre ce este vorba numai că articolul cu pricina nu era de găsit pe nicăieri, Până la urmă l-am găsit ca fiind pe stocul celor de la zuga.ro unde am și dat comandă să-l iau, împreună cu o listă de multe alte chestii, cu o săptămână înainte de cursă. Numai că aici m-am lovit de neseriozitatea lor care, după 3 zile de la lansarea comenzii nu dădeau încă niciun semn de viață. I-am contactat, până la urmă, printr-un e-mail și au catadicsit să mă sune asigurându-mă că a doua zi urmau să-mi trimită comanda. A doua zi i-am căutat iar și, după ce m-au plimbat pe la vreo 3 persoane, una dintre ele m-a anunțat că, de fapt, nici nu au articolul în cauză pe stoc. Pentru că se făcuse deja joi iar eu nu aveam sacul cu pricina, i-am contactat pe organizatori pentru a-i întreba dacă folia de supraviețuire este suficientă și am respirat ușurat când mi-au confirmat că nu este nicio problemă.

Vineri, 20 mai, mai devreme ca oricând, am pornit din București cu tot familionul spre Bran unde îmi propusesem să ajung la o oră decentă astfel încât să-mi pot ridica pachetul de participare, să mă pot caza, să pot lua cina liniștit și să mă culc cel târziu la ora 22 pentru a fi odihnit și apt de cursă a doua zi de dimineață. Culmea este că mi-a și reușit acest plan, pentru prima dată în ultimul an și jumătate de plimbări pe la cursele montane. Am ajuns în jur de ora 18.00 și am oprit direct la Sala de sport de unde mi-am luat pachetul și vocherul pentru cina, apoi am mers să ne cazăm la Vila Roxy din Simon, situată la doar 2 km de punctul de start iar pe la 19.30 ne-am dus la Hanul Bran unde am avut parte de o cină consistentă oferită de organizatori și am apreciat foarte mult faptul că aveau și o alternativă vegetariană. Am mâncat o supă de legume, un ghiveci plus desert. La ora 21.00 eram deja înapoi la pensiune unde ne-am întâlnit și cu alți prieteni care veniseră să petrecem weekendul împreună. Eu mi-am pregătit, pe îndelete, bagajul pentru a doua zi, apoi m-am băgat la somn iar faptul că totul decursese conform planului până în acel moment a făcut să mă odihnesc foarte bine pe timpul nopții iar a doua zi, la 6.30, să mă trezesc proaspăt și cu chef de cursă.

La ora 7.30, curtea Castelului Bran era deja foarte animată mai ales că alergătorii din probele ultra de 50 km și 100 km plecaseră încă de la ora 6, adică înainte cu 2 ore de startul cursei de 30 km la care eram eu înscris. Pe aici se vorbea mai mult în engleză și în alte limbi decât în română, având în vedere că, dintre cei aproape 140 de alergători înscriși la această probă, doar 65 erau români. Iar proporția a fost, în mare, aceeași pentru toți cei aproape 500 de alergători înscriși la toate cele 3 probe. Transylvania 100/50/30 K este o cursă la care participă atleți din peste 20 de țări, majoritatea europene dar au fost, cel puțin la aceasta ediție, aproximativ 30 care proveneau din SUA. Cred că este cursa de alergare montană din România cu cea mai mare popularitate în rândul străinilor iar asta poate și pentru că între organizatori se numără alergătorii britanici Amanda și Andy Heading, foarte cunoscuți datorită backgroundului lor competițional: UTMB, Grand Raid Reunion, Atacama Crosing, Marathon des Sables, Yukon Artic Ultra, Iditasport Impossible și multe altele. Am fost impresionat de starea de spirit si atmosfera creata de alergatorii americani care erau foarte volubili si entuziasti, vorbeau mult, isi faceau selfie si se incurajau reciproc, in opozitie cu cei britanici care erau mult mai retinuti si linistiti.

La cateva minute inainte de ora 8 a aparut in zona de start, spre bucuria multora, un personaj cu joben si vopsit cu fond de ten alb pe fata care a inceput sa vorbeasca in engleza britanica anuntand startul cursei. Cu greu mi-am dat seama ca era intruchiparea lui Dracula avand in vedere ca, asa cum era facuta prezentarea pe website - versiunea in limba engleza - ne aflam in curtea Castelului lui Dracula. Obisnuita numaratoare inversa si multimea a pornit in alergare usoara pe prima portiune din traseu care avea cam 2 km de asfalt, prin Poarta.

Vremea era absolut superba iar culmile inzapezite si luminate de soare ale Bucegilor ne chemau de undeva din departare. Startul acestei curse l-am luat pe stomacul gol iar foamea imi ocupa mintea in acele momente cu planificarea momentelor de alimentare cu batoanele proteice pe care le aveam in camelback. Dupa primii 2 kilometri marcati de disconfortul asfaltului, am iesit din drumul principal prin stanga pentru a urca pe Culmea Carbunarea si pot spune ca abia de aici a inceput, pentru mine, adevarata placere si bucurie a cursei. Efortul urcusului era diminuat de splendoarea peisajului montan matinal care ni se oferea din toate partile asa incat nici nu mi-am dat seama cand am intrat in padure unde povarnisul a devenit tot mai accentuat, asa cum avea sa ramana pana in Poiana Clincea. Betele  de trekking m-au ajutat sa mentin un ritm constant in urcare si, chiar daca resimteam o durere usoara in genunchiul drept, totusi preluarea unei parti a efortului de catre brate a facut ca aceasta senzatie sa nu se accentueze si nici sa nu ma resimt de pe urma acestui urcus lung de peste 5 km.

Dupa Poiana Rasnovenilor, vegetatia a inceput sa lase loc peisajului sa ajunga la privirile noastre asa ca au inceput sa apara opririle pentru fotografii: scurte dar destul de dese pentru ca imaginile erau irezistibile. In Poiana Clincea am luat micul dejun care a constat intr-un baton proteic si cateva guri de bautura izotonica, suficient cat sa-mi dea un impuls. Dupa alte cateva fotografii, am inceput un urcus domol spre Saua Tiganesti iar primele limbi de zapada au inceput sa-si faca aparitia prin jgheaburile izvoarelor. Valurile intermitente de ceata lasau sa se intrevada peisajele panoramice superbe ale poalelor muntelui.

Scapat de monotonia padurii si furat de fascinatia golului alpin care-si dezvaluia culmile inzapezite ale abruptului nordic, am simtit cum prind aripi si in scurt timp am ajuns la refugiul din saua Tiganesti, acolo unde am facut o scurta pauza in care m-am gandit ca ar fi bine sa-mi pun snowline-ul. De fapt, abia asteptam un pretext ca sa incalt aceste lanturi pe care nu le mai purtasem niciodata iar faptul ca saua era acoperita de zapada mi-a oferit motivul ideal. Nu pot spune ca aveam neaparat nevoie de ele intrucat, chiar daca de aici si pana la Lacul Tganesti traseul era acoperit de zapada, totusi panta era una lina si nu presupunea riscuri de niciun fel. Cum m-am simtit cu lanturile in picioare? Bine, dat fiind plusul de aderenta pe care il ofereau, insa mult mai dificil de alergat datorita greutatii suplimentare dar si reducerii suprafetei de sprijin al talpii pe sol. Aveam adesea senzatia ca-mi fuge piciorul intr-o parte, insa nu era ceva prea dificil de gestionat sau prea deranjant. Dupa ce am trecut de Lacul Tiganesti, pe drumul spre Saua Crucii zapada a disparut aproape complet asa incat am fost nevoit sa-mi scot lanturile pentru ca deplasearea pe pietre era mult mai dificila cu acestea.

Din Saua Crucii a urmat o coborare abrupta spre Cabana Malaiesti, despre care eram avertizat prin informatiile de pe website-ul organizatorilor ca este dificila. Datorita povarnisului, coborarea se facea destul de lent insa eu abia aici am inteles importanta betelor de trekking pe asemenea segmente de traseu. Cu o lungime reglata in mod corespunzator, coborarea poate fi cu mult mai facila atunci cand ai bete, pentru ca te folosesti de 4 puncte de sprijin in loc de doua iar centrul de greutate poate fi proiectat intr-o suprafata mai mare. Asta se traduce printr-o stabilitate mult mai mare si, bineinteles, posibilitatea cresterii vitezei de deplasare. Si asta am facut si eu, coborand pe langa alti concurenti in mare viteza si fara niciun fel de emotii pe acest traseu pe care, altfel, l-as fi parcurs cu mult mai multa dificultate.

La Cabana Malaiesti am ajuns in 3 ore si 55 de minute, adica mai devreme cu o ora si 5 minute fata de termenul limita. Aici era atat primul check point, cat si punct de alimentare asa ca am luat o scurta pauza in care am infulecat cascaval si covrigei pentru ca foamea ma chinuia inca de mult timp. Mi-am completat si rezerva de apa, fiind avertizat ca urmatorul punct de alimentare si hidratare urma sa fie abia la refugiul din Valea Gaura, de care ma despartea poate cea mai dificila portiune de traseu: Hornurile Malaiesti si coborarea prin Valea Gaura. Am admirat pentru putin timp si peisajul din acel loc pe unde nu mai trecusem de 15 ani si de care imi fusese foarte dor. Mi-as fi dorit sa stau mai mult insa mi-am propus sa revin cat de curand pe aici si nu cu ocazia unei alte curse, ci cu o ocazie care sa-mi permita sa petrec cel putin cateva ore la aceasta cabana de care ma legau foarte multe amintiri, chiar daca ea, intre timp, a fost reconstruita pentru ca cea veche a ars intr-un incendiu.

Cu bateriile reincarcate dupa mancare si rehidratare, am pornit plin de avant, optimism si entuziasm pe traseul spre Hornuri, acolo unde abia asteptam sa simt gustul aventurii, asigurat fiind si de catre organizatori ca Hornul Mare este acoperit de zapada inghetata. La Cabana nu era niciun pic de zapada, insa la 100 de metri mai sus ca diferenta de nivel, am reintalnit peisajul hibernal iar traseul se derula integral prin zapada. Inainte de ascensiunea prin Horn, mi-am pus din nou lanturile iar de aceasta data nu era vorba doar de un moft sau curiozitate, ci chiar de o necesitate in conditiile in care povarnisul ajungea la o inclinatie de aprox. 80 de grade pe o suprafata de zapada si gheata.

Imaginea Hornului nu era prea prietenoasa. De la baza, parea a avea o desfasurare aproape in plan vertical iar concurentii se vedeau precum niste furnicute insirate de-a lungul abruptului inghetat, inaintand extrem de lent. Toti ceilalti concurenti din jurul meu exclamau de uimire la vederea acestei imagini pe care mi-o imaginasem exact asa cum era si arsesem de nerabdare, timp de 2 saptamani, sa o vad aievea. Eu unul priveam hipnotizat, aflat aproape intr-o transa de bucurie si dorinta de a incepe urcusul pe acea verticala intunecatasi amenintatoare. In partea superioara a hornului, Curmatura era complet acoperita de un nor negru care parea ca vrea sa se pravaleasca in vale, peste noi. Mi-am tras geaca de fas pe mine, mi-am pus manusile, mi-am pus la urechi, pentru prima data, castile mp3-ului pe care il aveam la gat, am dat drumul la muzica (Nightwish, bineinteles) si, mai motivat ca oricand, am inceput sa urc.

Urcam cu sete, cu o dorinta nestavilita, cu bucuria tuturor senzatiilor pe care le resimteam, cu foame de acele locuri, cu o disperare care ma macinase timp de 15 ani de cand nu mai fusesem aici. Intotdeauna cand descopar cate un loc pe munte care imi place, din momentul in care plec de acolo se instaleaza regretul si dorul care ma insotesc mereu si pretutindeni pana ma reintorc in acel loc. Iar cu cat despartirea este mai lunga, cu atat se acumuleaza o tensiune mai mare care se descarca printr-o senzatie ciudata de disperare atunci cand reusesc sa ma reintorc in acel loc. Acum revarsam, in fiecare pas, in fiecare infigere a betelor in zapada, in fiecare respiratie, acea disperare care mi se acumulase in minte, in suflet, timp de 15 ani. Traiam la intensitate maxima impactul fiecarei imagini pe care o percepeam, a zapeii, a stancilor, a norilor, a vaii care se casca sub mine mai adanca dupa fiecare metru pe care il parcurgeam. Nu mai stiam unde sa ma uit mai intai: la urma avalansei care se pravalise de curand prin horn, la locul unde sa pun piciorul, la stancile umede si intunecate, la locul in care sa infig batul, la intreaga Vale Malaiesti pe care o lasam in urma mea pentru cine stie cat timp de acum incolo.... as fi vrut sa pot cuprinde totul cu privirea, simultan. Mi-am dat seama de faptul că, fiind cuprins de valul de entuziasm care mă stăpânea în acele momente, am început să urc mai repede decât ceilalți concurenți pe care îi depășeam prin dreapta, pe mijlocul hornului, în timp ce ei erau încolonați pe partea dreaptă, acolo unde când panta a devenit foarte înclinată, și-a făcut apariția și o coardă întinsă de organizatori pentru siguranța participanților la cursă. Nu am folosit deloc coarda până am ajuns în Curmătura Hornurilor.

După 5 ore si 45 de minute de la start, stateam in Curmatura Hornurilor de unde admiram întregul peisaj care mi se oferea în mod panoramic din acel loc. Varful Omu abia se intrezarea dintre norii negri si grei care se asternusera peste creste si din care, in scurt timp, a inceput sa cada o ploaie inghetata. Aici au fost ceva probleme de orientare cu privire la traseu, multi alergatorii de la 30K pornind pe traseul turistic catre varful Omu in conditiile in care traseul de alergare la proba noastra cobora din Curmatura direct in Valea Gaura. Dimineata imi uitasem harta la pensiune iar organizatorii din zona de start nu au mai avut sa-mi dea alta in loc, asa incat am pierdut ceva timp in Curmatura Hornurilor pana m-am dumirit care era traseul corect.

Am pornit, asadar, intr-o coborare abrupta spre fundul Vaii Gaura, de-a lungul unui versant acoperit complet cu o zapada grea de apa, alunecoasa si mocirloasa. Pe urcarea prin Hornul Mare, pantofii mei S-Karp se umezisera bine, dovada faptului ca membrana de gore-tex a inceput sa-si dea duhul iar acum incepusera sa balteasca in interior de atata apa. Nu aveam insa timp sa-mi bat capul cu aceasta senzatie de disconfort, fiind cu atentia concentrata la locurile in care calcam si la mentinerea echilibrului. Inca o data prezenta betelor de trekking mi-a fost de mare ajutor, bratele preluand o parte din efortul picioarelor si asigurandu-mi o mult mai buna stabilitate. Cu toate acestea, am avut parte si de cazaturi insa nimic grav nu mi s-a intamplat. Odata ajuns pe fundul vaii superioare, panta s-a mai domolit insa ploaia a devenit mult mai deasa iar zapezii ii lua locul, tot mai mult, mocirla.

Traseul marcat cu o cruce rosie, care coboara prin Valea Gaura pana in Bran este unul dintre putinele pe care nu le-am parcurs niciodata in Bucegi. Aceasta vale am admirat-o de nenumarate ori de pe Scara, Omul si din Saua Hornurilor, dar niciodata nu coborasem aici desi de sus parea de un pitoresc aparte. Acum eram aici, in locul pe care alta data doar il admirasem din departare si eram absolut incantat de ceea ce vedeam. Versantii stancosi dinspre Omu erau cu adevarat impresionanti si nu ma mai saturam sa-i privesc. M-am oprit si aici pentru cateva poze desi ploaia ma tot indemna sa o iau din loc pentru ca devenise, intre timp, torentiala. Organizatorii ne avertizasera cu privire la portiunile de traversare cu lanturi din Valea Gaura insa nu ajunsesem inca la ele si eram curios sa le intalnesc.

Alergam singur si eram putin ingrijorat de faptul ca nu mai regasesc marcajul traseului de alergare desi stiam ca nu ratacisem drumul pentru ca nu aveam pe unde. Nu mica mi-a fost insa mirarea cand am ajuns din urma o echipa de voluntari ai organizatorilor care strangeau deja marcajele traseului si cred ca nu a fost o decizie tocmai inspirata sa faca acest lucru inca inainte de a se termina cursa si cand mai erau inca foarte multi concurenti pe traseu. Aceasta graba de a rezolva inca din timpul cursei, probleme logistice specifice finalului evenimentului, pe langa faptul ca pune in pericol siguranta alergatorilor care, nevazand marcajul, se pot rataci sau pot intrerupe cursa, ii descalifica intr-o oarecare masura pe organizatori care vadesc astfel dorinta de a termina mai repede totul.

Dupa ce i-am depasit pe cei doi voluntari, au inceput portiunile abrupte de coborare pe stanci, asigurate cu lanturi. Intr-adevar, au urmat pasaje foarte dificil de parcurs mai ales in conditii de ploaie torentiala cand totul este ud si alunecos, in special piatra. De cateva ori a trebuit sa arunc betele care mai mult ma incurcau pentru ca aveam nevoie de maini libere pentru priza pe lant sau pe pietre. Pe masura ce zapada a disparut de pe traseu, portiunile dificile au devenit ceva mai accesibile si le-am terminat de parcurs s-a oprit si ploaia asa ca am ajuns la al doilea check point de la refugiul din Valea Gaura pe o vreme destul de buna. Aici am renuntat la geaca de ploaie si la manusi, m-am alimentat si hidratat pregatindu-ma pentru ultimii 10-12 kilometri de coborare.

In poiana de la refugiul din Valea Gaura se reuneau traseele de la 30k si 50k, ultimii kilometri fiind comuni pentru cele doua probe, asa ca de aici inainte urma sa am parte de mult mai multa animatie dupa ce pe ultimii 3 km alergasem singur. Am pornit pe o curba de nivel spre nord, pregatindu-ma mental pentru o coborare lunga si in viteza numai ca... acea coborare nu mai incepea. In urechi imi suna, in continuare, Nightwish pentru a-mi asigura un ritm bun pe coborare dar in loc de aceasta, m-am trezit urcand pieptis un versant destul de inclinat alaturi de alti alergatori, toti de la proba de 50k. Pentru cateva clipe m-am temut ca am ratacit traseul. Mi-am dat castile jos insa ceea ce mi-au auzit urechile m-a facut sa inteleg ca sunt pe drumul cel bun. Erau cuvinte grele aruncate de toti cei din jur, exasperati de existenta unui urcus pe aceasta portiune despre care toti credeau, conform hartii, ca ar trebui sa fie o coborare. Nu resmiteam nicio oboseala si mi-am pus betele la treaba depasind grupul de nemultumiti pana intr-o coama de unde, intr-adevar, a inceput coborarea. Si am inceput sa cobor. Repede, cu pasi marunti, cu betele in fata asigurandu-mi stabilitate in ciuda suprafetei noroioase si, pe alocuri, inundate cu apa pe care o parcurgeam. Coboram repede depasind alergatori de la 50k care erau, in mod evident, mult mai obositi decat mine dupa ce parcursesera 20 km in plus si se aflau pe traseu cu 2 ore de mai mult timp decat mine.

Si am tot coborat in viteza pana am ajuns la un drum forestier unde am incetinit ritmul pentru a-mi mai reveni putin intrucat efortul fusese destul de mare. Intrasem pe valea raului Poarta si am continuat pe drumul forester pana in punctul numit "La Bariera" de unde a inceput asfaltul, o data cu intrarea in satul Poarta. Numai ca de aici, in loc sa continuam pe drum pana in Bran, organizatorii ne-au scos de pe asfalt prin stanga si am inceput inca un urcus pe culmie dealurilor invecinate. Urcusul nu era prea abrupt dar psihic induram greu ideea de a mai urca ceva acum, cu 5 km inainte de finish. Am scazut mult ritmul simtind ca mi s-au cam terminat bateriile. Trecusera 9 ore de la start si mi-am stabilit ca obiectiv sa termin cursa inainte de implinirea unui termen de 10 ore. Ploaia reincepuse dar nu mai aveam energie sa-mi pun geaca de ploaie si nici nu-mi mai pasa prea mult de acest aspect. Scazusem mult ritmul si incepusera sa ma depaseasca concurentii de la 50 k de care trecusem pe coborare. Ultimii 3 kilometri i-am parcurs alaturi de Angela Moore, o englezoaica aflata pentru a 3-a oara in Romania, la aceasta cursa. Initial ma depasise, apoi a asteptat sa o prind din urma fiindu-i teama sa nu rataceasca drumul asa cum a patit in urma cu un an cand a alergat in afara traseului pret de cativa kilometri chiar inainte de finish. Prezenta Angelei a avut rolul de a nu ma lasa sa scad prea mult ritmul iar faptul ca a sporovait in continuu a fost de natura sa anuleze monotonia extrem de apasatoare a ultimei parti a traseului asa ca, in scurt timp, am ajuns la soseaua Rucar-Bran, de unde mai aveam doar un kilometru pana la linia de finish.

Dupa 9 ore si 41 de minute de la start, am reintrat in curtea Castelului Bran si am trecut linia de finish. Satisfacut, fericit, impacat si increzator in mine. Satisfacut pentru ca am terminat cursa, fericit pentru ca am ajuns prin niste locuri de care imi era foarte dor, impacat deoarece pentru aproape 10 ore mi-am regasit pacea sufleteasca si mentala atat de rascolita in ultimul timp si increzator pentru ca nu-mi utilizasem nicidecum resursele la maxim dar totusi obtinusem un timp mai bun decat asteptarile pe care le aveam.

A fost cursa cu nr. 22 din cariera mea. O cursa frumoasa, cu adrenalina la mijloc, cu peisaje frumoase, cu ceva oboseala la final dar cu un enorm sentiment de satisfactie si bucurie dupa. O cursa in care pantofii mei S-Karp, desi au tras multa umezeala, s-au comportat inca o data exemplar din punct de vedere al confortului oferit in interior si in care am utilizat, pentru prima oara in viata mea, snowline. O cursa in care am castigat si mai multa experienta in utilizarea betelor, nu doar pe urcari ci si pe coborari, dar si pe alergarile in plan orizontal. O cursa care m-a convins sa revin si in acest an pe traseul de 45 km de la 7500 si sa incerc, pe 12 iunie, dupa Atinge Omu, sa parcurg si traseul de la Hit The Top 6. A fost o experienta incantatoare pe care imi doresc sa o repet neaparat anul viitor dar nu pe traseul de 30k, ci pe cel de 50.

De acum insa, gandurile mele se indreapta tot mai mult catre principala cursa din acest an, de care ma mai despart doar 5 saptamani: Olympus Marathon.