MPC 2016 - "Flying on the rocks"

Piatra Craiului este poate cel mai popular loc din Romania nu doar pentru montaniarzi ci, de 10 ani incoace, si pentru comunitatea alegatorilor montani. Una dintre cele mai dorite competitii de alergare montana din Romania este si Maratonul Piatra Craiului (MPC) - ultima cursa a fiecarui an, din Circuitul Carpatilor. MPC-ul se detaseaza fata de celelalte curse montane prin traditia evenimentului, formatul sau (o singura cursa cu mai multe linii de finish intermediare), festivitatea de inmanare a medaliilor, "covorul rosu" de la startul cursei, atmosfera etc. Dar, poate mai presus de orice, aceasta cursa se remarca prin parcurgerea peisajelor unice ale Pietrei Craiului pe care le strabate traseul care reprezinta o bucla ce inconjoara aproape intreaga creasta.

Anul acesta lucrurile aveau sa fie insa usor diferite fata de ceilalti ani. Pentru faptul ca se implineau 10 ani de cand se tine aceasta competitie, organizatorii au decis sa marcheze momentul prin parcugerea traseului in sens invers decat pana acum. "The back way" a starnit curiozitatea multora. Eu eram oricum curios iar ideea in sine de a da o tura de Piatra Craiului era suficient de provocatoare astfel incat sa conteze mai putin, pentru mine, daca o fac in sensul acelor de ceasornic sau invers. Curiozitatea si dorinta de a alerga in Piatra Craiului au fost mai presus de starea de oboseala excesiva pe care am resimtit-o in zilele premergatoare cursei. Faptul ca eram la finalul unui sezon de 6 luni in care am inghesuit nu mai putin de 12 curse, dintre care 3 in ultima luna (2 semimaratoane in padure si un maraton la Ciucas) si-a spus in mod serios cuvantul. Simteam ca abia ma mai tarasc si eram stapanit permanent de o stare continua de somnolenta si slabiciune generala. Chiar si drumul pana la Zarnesti, din preziua cursei, a fost un chin, nu doar pentru ca a durat foarte mult, ci si pentru ca eram atat de obosit incat imi venea sa adorm cu capul pe volanul masinii.

Am ajuns in Zarnesti vineri seara (30 septembrie) si m-am cazat intr-o locatie ideala: o vila situata chiar in zona de start/finish a competitiei. Livian Trufin este cel datorita caruia am avut sansa de a sta intr-o asemena locatie. Desi as fi vrut, in acea seara nu am fost in stare sa stau prea mult la povesti cu Livian si nici cu Sebi Chiriac, venit si el sa alerge MPC-ul. Cu greu am reusit sa ma adun putin, sa merg la Casa Casatoriilor si la Sala de sport din Zarnesti pentru a-mi ridica kitul de participare, respectiv pentru a-mi lua niste geluri si magneziu pentru cursa. Intre aceste drumuri, l-am zarit, la un moment dat, si pe Razvan Norocel dar nu am fost in stare sa schimb nici cu el prea multe cuvinte. Am mancat ceva si m-am bagat la ceea ce ar fi trebuit sa fie un somn bun inainte de cursa, dar a fost doar o zvarcoleala continua care a durat toata noaptea.

Dimineata m-am trezit mai greu decat oricand si i-am fost cu atat mai mult recunoscator lui Livian pentru faptul ca nu trebuia decat sa ies din casa si eram deja la linia de start. Am mancat ceva inainte, mi-am facut, repede, bagajul, inghesuind in camelbag plosca pentru hidratare, un fas de vant, folia de supravietuire, frontala, manusile, betele de trekking, buff-ul si inca o sticluta de apa. Ca echipament, am optat pentru un tricou tehnic, pantaloni de compresie 3/4 si sosete de compresie iar in picioare mi-am pus Senilele (Sauconi Exodus pe care ii am de la Razvan Norocel).

Am uitat sa spun ca, inainte de cursa cu vreo saptamana, m-a sunat Anca Tifigiu sa ma anunte ca s-a inscris si ea la MPC. M-am bucurat enorm atunci si i-am propus sa alergam impreuna, gandindu-ma deja la ce coborari grozave vom face impreuna. In dimineata cursei ne-am intalnit in zona de start si eram decis sa alerg impreuna cu ea, mai ales ca nu eram in plenitudinea fortelor mele si stiam ca portiunile mai dificile le voi depasi mai usor daca voi fi impreuna cu cineva.

La MPC exista un obicei foarte frumos: "defilarea" celor mai buni alergatori pe "covorul rosu" (un culoar delimitat, prin mijlocul multimii de alergatori, pana in primul rand al liniei de start). Se creeaza o atmosfera fantastica, emotionanta pentru cei ale caror nume sunt strigate si care vor deschide cursa, dar si motivanta pentru noi, ceilalti alergatori care avem ocazia sa-i felicitam pe cei mai buni dintre noi. Unii dintre ei si-au capatat deja statutul de legende si iivedem pe podiumurile celor mai importante competitii.

Zarnesti - Coltul Chiliilor - Refugiul Diana

"Numaratoarea inversa" s-a desfasurat si ea intr-un mod atipic: in cinstea aniversarii celor 10 ani de MPC, s-a numarat de la 1 la 10 iar la 10 s-a pornit cronometrul.

Atmosfera creata de catre locuitorii Zarnestiului este, intr-adevar, unica. Se apropie de ceea ce vedem doar pe youtube ca se intampla in competitiile de alergare montana din zona muntilor Alpi. Nicaieri nu am vazut atat de multa lume iesita pe strazi ca sa ne incurajeze. Totul capata accentele unei adevarate sarbatori locale si chiar cred ca MPC-ul este un eveniment major pentru acest mic oras situat la poalele Pietrei Mici. Pe toata lungimea traseului, pana la iesirea din oras, am fost intampinati cu apaluze, urale si incurajari. 

Dupa iesirea din oras, la scurt timp am parasit asfaltul intrand pe poteca ce serpuieste pe sub Piatra Mica pana la Coltul Chiliilor, traversand un versant de un pitoresc unic. Poteca, urca in panta lina prin pajisti si palcuri de copaci iar peisajul imi fura adesea privirile pe care incercam sa le tin conentrate pe ceea ce aveam de parcurs.

Am pornit lent in cursa, alaturi de Anca, fiind decis sa-mi conserv cat mai mult energia astfel incat sa fiu apt sa traversez portiunile mai dificile ale traseului. Cu toate acestea, Anca a ramas mai in urma, la un moment dat, asa incat am lungit putin pasul sperand sa-l prind din urma pe Livian Trufin care pornise ceva mai repede decat noi. Prea repede nu puteam inainta intrucat poteca era, totusi, ingusta si nu prea aveam pe unde depasi. In plus, incercam sa ma bucur si de peisaj, cat mai mult, mai ales ca traversam o zona pe care nu prea umblasem alta data.

Am ajuns la Coltul Chiliilor fara prea mult efort dar nu m-am oprit deloc la punctul de hidratare organizat in acest loc si am intrat direct pe portiunea abrupta spre Refugiul Diana - primul urcus serios al zilei. De aici, peisajul s-a schimbat pentru ca am intrat in padure, dar si aspectul traseului s-a modificat foarte mult: poteca abrupta si ingusta parcurgea un versant cu un sol foarte alunecos, exact asa cum fusese descris la sedinta tehnica de marti seara: multe pietre mici si rotunde, instabile, amestecate cu un pamant negru, fertil si marunt. Toata sporovaiala dintre colegii de cursa a incetat pe acest segment de traseu, luandu-i loc linistea padurii si sunetul gafaielilor celor din jur care incercau sa abordeze pantele intr-un ritm cat mai alert. 

Ma simteam bine pe aceasta portiune ascendenta, chiar daca monotonia padurii si panta care parea interminabila nu erau cele mai motivante elemente in acel moment. Ma ajutam foarte mult de bete pentru ca, indiferent de profilul foarte aderent al Senilelor, stabilitatea talpilor pe sol era precara. Am simtit din plin, pe acest segment, efortul in brate, betele fiind principalele puncte de sprijin sigure. Pe masura ce ne apropiam de Diana, panta devenea tot mai abrupta si mai greu de parcurs.

Refugiul Diana este un loc legendar din Crai. Cand am ajuns aici ultima oara, acum foarte multi ani, nu mai exista decat o ruina a ceea ce fusese, candva, vechiul refugiu din lemn. Chiar am ramas cu un gust amar atunci insa locul in care este pozitionat este unul de poveste, imposibil de descris in cuvinte. Aflat chiar sub peretii stancosi ai capatului nordic al abruptului vestic, locul acesta ofera o perspectiva senzationala asupra stancilor care impodobesc acest versant. Acum locul acesta este stapanit de noul refugiu pe langa care am trecut in mare graba pentru ca tocmai scapasem de urcusul acela dificil de pana aici. Trecuse o ora si 20 de minute de la start si nu vroiam decat sa-mi dau putin drumul la picioare pe coborarea care stiam ca va urma. In punctul de control aflat in imediata apropiere a refugiului, am dat peste un mic grup de voluntari foarte inimosi iar ceea ce m-a emotionat din cale-afara de mult a fost prezenta unei fete care canta la chitara, ce altceva decat "Imnul Dianei". Au trecut foarte multi ani, DIN PACATE, de la ultima experienta de acest gen: cand ascultam, pe munte, live, cantece de munte intepretate de voce si chitara. Nu pot descrie aici, cat de mult mi-a rascolit sufletul acest moment si as vrea sa-i multumesc foarte mult acelei fete pe care nu o cunosc dar care statea acolo, pe o piatra, si canta pentru noi!

Refugiul Diana - Plaiul Foii - Refugiul Sparlea

Coborarea spre Plaiul Foii a decurs altfel decat imi doream eu. Acelasi sol alunecos facea ca, cel putin in prima parte, coborarea sa fie o adevarata aventura. Muschii picioarelor imi erau incordati la maxim, talpile imi alunecau aproape in continuu pe sol, iar cu betele incercam sa ma sprijin in orice piatra stabila reuseam sa zaresc in viteza coborarii. De multe ori ma agatam cu bratele de tulpinile copacilor de langa poteca sau de crengile acestora. Pamantul fusese bine rascolit de catre antealergatori asa ca era cu mult mai instabil si alunecos acum. 

Auzeam in jurul meu doar vaiete, gemete si zgomotul specific al cazaturilor. Pentru ca se cadea mult. Chiar si eu am luat-o de vreo doua ori insa deloc grav si fara niciun fel de urmari. Din cand in cand se mai auzea strigatul cate unui alergator "Piatraaa!" insotit de zgomotul cate unui bolovan mai mare care se rostogolea la vale. Nu dupa mult timp cvadricepsii au inceput sa imi arda dar am continuat coborarea in acelasi ritm, nefiind locul cel mai potrivit pentru odihna.

Nu dupa mult timp, am iesit din padure iar panta s-a domolit brusc. Am intrat pe un segment acoperit cu iarba si cu o coborare lina, ideala pentru alergarea in viteza. Oboseala din picioare isi spunea insa cuvantul asa incat nu am putut sa alerg atat de repede pe cat mi-as fi dorit pe o asemenea portiune, desi multi dintre cei din jurul meu o faceau. Am iesit in drumul fortestier ce leaga orasul Zarnesti de Plaiul Foii iar de aici pana la punctul de hidratare si control nu a mai fost decat foarte putin. Dupa 2 ore de la start ma aflam, asadar in Punctul de control nr. 9 (Plaiul Foii) - primul finish line intermediar si singurul cu timp limita (3 ore). Aici am luat o pauza de alimentare cu ceva branza, masline, covrigei dar si un gel si, de asemenea, mi-am completat rezerva de apa. 

In continuare, traseul a decurs destul de monoton pana am iesit din zona Plaiul Foii si am inceput urcusul pe Valea Sparla. Inainte de ascensiunea pe Muchia Sparlei, spre refugiul cu acelasi nume, am facut ultima realimentare cu apa intrucat ni se pusese in vedere faptul ca pe urmatorii 10 kilometri nu vom mai regasi nici puncte de hidratare si nici izvoare. Iar acesti 10 km urmau sa fie cei mai dificili de pe tot traseul.

Refugiul Sparlea (PC8) - Saua Funduri (PC7)

Stiam, atat de la sedinta tehnica, dar si din studiul profilului traseului, ca cea mai dificila portiune pe care urma sa o parcurg, era cea cuprinsa intre Refugiul Sparlea si Saua Funduri. Nu aveam habar cum arata pentru ca nu mai fusesem niciodata pe aici insa citisem despre Marele Grohotis, dar si despre portiunea finala in care se urca abrupt in creasta, din Valea Urzicii pana in varful Funduri (alt 1964, conform GPS-ului meu, 1954 m, conform altor surse documentare pe care le-am identificat). 

Eram dornic sa parcurg acest traseu si, manat de curiozitate, am trecut de PC 8 fara sa ma mai opresc. Traseul a continuat sa urce pana fix la baza peretilor stancosi si verticali ai versantului vestic iar de acolo a continuat spre sud, de-a lungul acestor pereti de o frumusete care dau unicitatea Craiului in peisajul montan romanesc. Iesind in golul alpin, peisajele care se infatiseaza calatorului/alergatorului pe aceasta portiune de traseu sunt incredibile: intr-o parte versantul stancos al Craiului, in cealalta parte vaile impadurite care se desfasoara pana la poalele Iezerului si ale Fagarasului. Nici nu stii unde sa te uiti mai intai!

Incercam, totusi, sa mentin ritmul pa aceasta portiune de traseu dar, in acelasi timp sa ma si bucur de niste peisaje pe care nu stiu cand le voi mai revedea (poate la anul, la urmatoarea editie MPC, parcurgand traseul in sens invers). Inainte de a intra pe Marele Grohotis, l-am vazut si pe Razvan Norocel care cedase tentatiei de a admira pesiajul, stand pe un tapsan, si citeam in privirea lui regretul ca nu poate ramane mai mult timp aici, pentru a se bucura pe deplin de ceea ce vedea. Am avut si sansa unei zile cu o vreme excelenta: un cer senin care lasa sa se intrevada totul pana la cele mai indepartate orizonturi. La intrarea pe Marele Grohotis am intalnit-o si pe Camelia din grupul "Be fit!", care iesise la o tura pe traseul cursei, mai mult pentru a ne incuraja pe toti cei pe care ne cunoaste.

Intalnirea cu Marele Grohotis a fost, pentru mine, absolut emotionanta. Citisem mult despre acest loc unic in Romania, il admirasem de sus, anul trecut cand am iesit la o tura pe creasta sudica, dar nu fusesem nicioada aici. Acum traversam acest val urias de pietre si eram impresionat de aspectul infricosator al acestuia. Panta este destul de abrupta si este imposibil sa nu-ti treaca prin minte intrebarea cum de stau aceste pietre, in aceasta pozitie, sprijinindu-se doar unele pe celelalte. Portiunea este destul de dificil de traversat pentru ca nu exista niciun punct fix de sprijin, nu exista sol, ci doar pietre a caror stabilitate este extrem de precara. Iesirea din Grohotis, venind dinspre nord, se face chiar pe o coborare mai abrupta pe care e aproape imposibil sa o parcurgi fara sa incepi sa aluneci la vale impreuna cu pietrele pe care pui piciorul. Desi mie unul mi se pare imposibil sa alerge cineva pe aici, oameni de talia lui Viorel Palici o fac, si inca in maniera specifica schiorilor, asa cum mi-a fost dat sa vad intr-o inregistrare video postata pe youtube.

Cu o senzatie acuta de regret ca nu am avut timp sa stau si sa ma bucur mai mult de pesiajul oferit de Marele Grohotis, l-am parasit continuandu-mi traseul numai ca, nu dupa mult timp, temerile mele aveau sa se adevereasca... fondul de oboseala pe care venisem la aceasta cursa avea sa-si spuna cuvantul acum, la jumatatea traseului (km 20). Pentru prima data in acest an, in ciuda dozelor de magneziu si Zdrovit pe care mi le administrasem, o contractura musculara zdravana pe adductorii de la ambele picioare m-a tintuit pe loc. Nu mai puteam sa fac nici macar un pas iar durerea imi intuneca imaginea. M-am asezat jos si am inceput sa fac un stretching usor si masaj. Am regretat atunci ca nu am avut inspiratia sa-mi iau la mine si un gel sau o crema antiinflamatoare desi aveam asa ceva in bagajul pe care il luasem de la Bucuresti. 

Cand am simtit ca durerea s-a mai ameliorat, am pornit-o din loc numai ca, dupa cativa pasi, senzatia a revenit iar durerea era chiar mai violenta decat prima data. Mi-am dat seama ca trebuie sa fac, probabil, o pauza mai lunga. Am mai luat un gel energizant si am baut multa apa in timp ce incercam sa-mi relaxez muschii. Chiar atunci a trecut pe langa mine un alergator mai in varsta "Contractura?" Am dat din cap afirmativ, nemaiavand nici voce de durere. "Doare tare, nu? Loveste cat poti tu de tare cu pumnii, cu monturile, si te va lasa" Am mai stat cateva clipe dupa ce a plecat omul, mi-am luat inima in dinti si am lovit cat am putut de tare, incat am vazut stele verzi. Dupa mai putin de un minut, intr-adevar: durerea a disparut ca prin minune. Am pornit din nou la drum intr-un ritm ceva mai lejer si doar in pas de trekking. Important era sa reusesc sa ajung in Varful Funduri.

A urmat, apoi, cel mai solicitant pasaj al acestui segment: cel de pe Valea Urzicii. Zona era asigurata cu corzi montate pe portiunile foarte dificile si era supravegheata de salvamontisti. Practic trebuia escaladat intregul versant stancos pentru a se putea ajunge in creasta. Este, poate, cea mai tehnica portiune pe care am intalnit-o pe vreun traseu dintre cele parcurse de mine in acest an. Mi s-a parut chiar mai grea decat celebrul "La trei pasi de moarte" din Creasta Fagarasului, pentru ca acolo pasajele asigurate cu cabluri sunt scurte. Aici este un versant intreg de escaladat, pana in creasta, compus numai din stanci si pereti abrupti. Cine are rau de inaltime, cu siguranta pe acest segment de traseu are probleme majore. Adrenalina este la cote maxime iar efortul este, si el, pe masura. Desi am avut emotii ca ar putea recidiva contractura, acest lucru nu s-a intamplat asa ca, la fix 5 ore de la start, atingeam Varful Funduri - cel mai inalt punct de pe traseu, avand aproximativ aceeasi altitudine cu varful Ciucas.

Saua Funduri (PC 5) - La Table (PC4) - Saua Joaca (PC 3) - Casa Folea (PC2)

Aici am stat ceva mai mult timp sa-mi trag sufletul si sa mananc un baton cu proteine si carbohidrati pentru ca mi se facuse foarte foame. Mi-am strans si betele pentru a putea cobori mai usor pana in Poiana Grind si am luat-o la picior spre Saua Funduri. Portiunea aceasta scurta, din varf si pana in sa, mi-a luat destul de mult timp pana am reusit sa ma resetez un pic la nivel mental. Eram, totusi, foarte obosit si schimbarea tipului de deplasare (coborare in loc de urcare) mi-a dat ceva batai de cap. Mi se impleticeau picioarele si nu reuseam sa-mi incordez muschii de care aveam nevoie.

Dupa Saua Funduri, au inceput sa se lege pasii de alergare si am inceput sa ma avant la vale, pe versantul estic al crestei sudice. M-am dus destul de repede, nu atat de repede pe cat as fi vrut, fiindu-mi teama sa nu recidiveze contractura musculara. Oboseala din picioare si-a spus cuvant iar la un moment dat m-am impiedicat destul de urat si am simtit cum ma arde genunchiul stang. Pentru cateva clipe mi-a fost teama ca lucrurile ar putea fi destul de grave, mai ales ca senzatia fusese destul de dureroasa in articulatie. Mi-am masat putin genunchiul si, dupa ce mi-am dat seama ca nu simt nimic insuportabil acolo, am pornit mai departe. Am trecut repede de Poiana si Stana din Grind si, nu dupa mult timp, eram la punctul de alimentare "La Table" (PC 4). Imi era foarte foame asa ca am infulecat nistre branza cu struguri si cativa covrigei pentru ca altceva nu prea mai aveau acolo. In schimb, m-am hidratat bine, mi-am refacut proviziile cu apa, am luat si un gel dupa care am pornit mai departe, spre Saua Joaca.

Traseul dupa La Table, iese din padure si traverseaza niste plaiuri de o frumusete inimaginabila. Culmile domoale, partial impadurite si mai mult inierbate, cu toata creasta Craiului pe fundal, spre vest, te imbie la plimbare, visare, meditatie si iti revarsa foarte multa liniste in suflet. Aproape ca am uitat de oboseala in aceste locuri si m-am lasat furat de acest peisaj in mijlocul caruia imi doresc sa vin nu ca sa alerg, ci pur si simplu ca sa ma plimb, sa stau tolanit in iarba, sa ascult linistea si sa ma bucur de intreaga armonie a acestui loc.

Dupa ceva timp in care am tot traversat niste culmi domoale, am ajuns undeva deasupra satului Pestera si m-am incadrat pe o coborare destul de abrupta dar accesibila. Pasii mi s-au legat destul de bine si, la finalul acestei coborari, am ajuns pa PC2 - Casa Folea, ultima linie intermediara de finish.

Casa Folea - PC1 - Zarnesti
De aici, traseul nostru s-a incadrat pe drumurile forestiere ale satelor Pestera si Magura iar dupa un sfert de ora am ajuns si la ultimul punct de alimentare unde nu-mi propusesem sa raman prea mult dar nu am putut face fata tentatiei cand am vazut ca ne dadeau... supa! Da, supa! Poate cea mai inspirata alegere de alimentare pe traseu. M-am oprit, am luat un pahar si am inceput sa infulec. Tot aici era de mancare si o branza mult mai buna decat cea pe careo gasisem in celelalte puncte de alimentare asa ca nu m-am dat inapoi nici de la aceasta. Foamea era foarte mare asa incat am mai bagat inca un pahar de supa si cu greu am reusit sa ma desprind de acel loc spre a o lua, in continuare, la vale.

Portiunea aceasta de drum forestier mi-a creat ceva probleme datorita numarului mare de masini care treceau si faceau praf asa ca mi-am tras bandana peste nas si gura intrucat nu prea suportam praful acela. Din fericire, traseul ne-a scos de pe drum si am intrat pe poteci printre curtile localnicilor. Poteca era chiar alergabila asa ca nu mi-a luat foarte mult timp pana am ajuns din nou la drum, in punctul numit Fantana lui Botorog. De aici am alergat, pana la intrarea in Zarnesti, doar pe drum forestier. Portiunea aceasta de drum se putea alerga foarte usor, fiind intr-o coborare aproape imperceptibila dar suficienta cat sa sustina o alergare intr-un ritm destul de bun. Atat de bun incat am ajuns la finish nu dupa 9 ore de la start cat crezusem eu cand am ajuns la Casa Folea, ci in 8 ore si jumatate. Oricum, cu o ora si jumatate mai repede decat imi planificasem atunci cand am luat startul.

Aproape de linia de final, ca de obicei, ma asteptau Eliza (pe care o anuntasem printr-un sms ca urmeaza sa sosesc) impreuna cu Eva si Filip. Eva a alergat, in continuare, cu mine, pana la final, dar a fost usor derutata de faptul ca aici nu a mai primit medalie. Obiceiul la MPC este ca medaliile se ofera in cadrul festiv, dupa ce toata lumea termina cursa. Ma simteam foarte obosit si am ramas mult timp jos, pe iarba. Era o dupaamiaza linistita si cu un cer absolut senin deasupra Zarnestilor. La finish soseau, rand pe rand, alergatorii aflati in urma mea si citeam bucuria si oboseala pe chipul fiecaruia dintre ei. Si eu eram stapanit de un sentiment de bucurie. Bucuria de a mai fi incheiat, cu bine, un maraton montan, bucuria de a fi alegat in Crai, bucuria de a fi incheiat un sezon de alergare in care am avut prte de curs dificile, bucuria de a vedea ca pot face aceste lucruri, asa cum nu puteam nici macar sa-mi imaginez in urma cu 2 ani.

Am plecat spre locul in care eram cazati si mi-am dat seama ca, de aceasta data, eram cu mult mai obosit decat dupa oricare alta cursa din acest an. Era nu doar oboseala acestei curse, ci o oboseala acumulata peste an. Simteam nevoia unei pauze lungi si stiam ca in urmatoarele saptamani nu voi mai face nimic ci doar ma voi odihni. Undeva, in preajma zonei de start, l-am zarit si pe Livian si nu stiam daca a ajuns inaintea sau in urma mea. Am cautat toata cursa sa dau de el si l-am gasit, in sfarsit, acum, la final. Era fericit si el pentru ca terminase primul lui maraton montan.

Aceasta a fost cursa cu numarul 12 din acest an si cea cu numarul 29 din "cariera" mea de pana acum.  O cursa cu un traseu care, conform GPS-ului meu a insumat aproape 39 km si o diferent pozitiva de nivel totala de 2.595 m. As vrea sa spun ca a fost una dintre cele mai frumoase curse la care am participat pana acum dar ar fi nedrept fata de celelalte curse montane. Toate sunt frumoase, toate mi-au oferit experiente unice pe toate as vrea sa le mai parcurg cel putin inca o data. Muntii Romaniei sunt ei insisi extraordinar de frumosi si abia astept sa descopar noi trasee in alte masive in care inca nu am alergat.

MPC-ul inseamna, insa, o altfel de experienta. Este o cu totul alta atmosfera iar particularitatile organizatorice ii confera un farmec aparte. In plus, este vorba de experienta celor 10 ani de competitie, acumulata de organizatori si care isi spune cuvantul in fiecare detaliu: de la marcarea traseului, pana la modul de organizare al punctelor de alimentare sau/si hidratare. M-a surprins si mi-a placut foarte mult, atitudinea si implicarea voluntarilor. Probabil ca ar trebui sa ma gandesc si eu, la un moment dat, foarte serios la posibilitatea de a participa la o astfel de cursa in calitate de voluntar. Si ei sunt, intr-un numar destul de mare, tot alergatori care, la un moment dat, inteleg sa daruiasca si ei celorlalti ceea ce, la randul lor, au primit atunci cand au alergat la curse. Cine stie, poate chiar anul viitor ma voi decide sa sprijin si eu, cumva, organizarea unei asemenea curse montane. Pana atunci insa, odihna... Multa odihna.
(Sursa foto: Maraton Piatra Craiului)