Situati in marea grupa a Carpatilor Orientali, Muntii Nemirei sunt mai putin cunoscuti, poate si pentru ca au un relief mai putin spectaculos in comparatie cu alte masive aflate in vecinatate: Muntii Vrancei (sud-est) si Ciuc (nord-est). Acoperiti, in cea mai mare parte a lor, de vegetatie forestiera, acesti munti nu ofera decat pe alocuri, calatorului, perspectiva unor imagini panoramice specifice, printre care si vf. Nemira care insa nu impresioneaza prin altitudine: 1.649 m. Dar tocmai aceste aspecte confera muntilor Nemirei un mare avantaj: sunt salbatici, in mare parte neumblati, netaiati de carari, nepopulati de oameni. Doar taietorii de lemne si-au mai facut drum prin padurile vaste care acopera aproape in totalitate aceasta zona.
Cu toate acestea, Muntii Nemirei ascund o comoara de nepretuit care face ca macar valea Slanicului sa fie populata si cautata, ca destinatie, de foarte multi oameni: apele minerale de la Slanic Moldova. Micuta statiune montana aflata in chiar inima masivului muntos are astazi un aspect destul de cochet si ingrijit, desi acum cativa ani, cand am poposit pentru prima data in aceste locuri, avea un aspect destul de jalnic, la fel ca majoritatea statiunilor balneoclimaterice romanesti care au fost lasate in paragina in ultimii aproape 30 de ani. Si, pe langa alte atractii menite sa aduca un numar cat mai mare de turisti in zona (atractii despre care voi vorbi putin mai tarziu in acest articol), de un an se numara si un eveniment sportiv foarte potrivit cu ceea ce poate oferi aceasta zona din punct de vedere al reliefului: Maratonul montan "Legendele Nemirei".
Si iata ca acest eveniment al carui nume te duce mai putin cu gandul la alergare cat la sansa de a decoperi locuri legendare, ascunse de privirile turistului obisnuit, a reusit sa aduca la start, in acest an, nu mai putin de 300 de participanti ceea ce, pentru o comunitate micuta cum e cea a Slanicului, inseamna un eveniment major. Printre acesti participanti am avut si eu sansa sa ma numar, in acest an, atras fiind de amintirea peisajelor pe care le-am vazut aici cand am ajuns, acum cativa ani, si de curiozitatea de a strabate niste culmi muntoase pe care nu umblasem niciodata si despre care nu stiam absolut nimic.
Desi accidentat la genunchiul stang (menisc grad III si artoza) si cu foarte putini kilometri alergati in ultimele 12 luni (doar doua crosuri montane de cate 14 km), am decis sa imi incerc norocul cu aceasta provocare pe care am considerat-o o sansa concreta de a vizita muntii Nemirei. As fi preferat o proba de semimaraton dar, din pacate, la Legendele Nemirei nu exista asa ceva (poate nu ar fi lipsit de interes ca organizatorii sa ia in calcul si o astfel de proba intrucat sunt convins ca ar fi multi amatori de a finaliza cursa fara sa mai fie nevoiti sa dea piept si deja celebrului The Quitter's Hill - veti vedea putin mai incolo despre ce este vorba).
Asa ca, inscris fiind la proba de maraton, m-am trezit sambata dimineata la ora 4:30 si am plecat din Focsani unde poposisem vineri seara, spre Slanic Moldova, dupa o noapte in care nu cred ca am dormit mai mult de o ora si jumatate din cauza emotiilor si a framantarilor legate de cum as putea sa fac fata acestei curse. Lipsa de somn si-a spus repede cuvantul asa ca, inainte cu vreo 2-3 kilometri de Slanic, profitand si de faptul ca ajunsesem destul de repede, am tras masina pe dreapta si am mai atipit vreo ora.
Asa ca, inscris fiind la proba de maraton, m-am trezit sambata dimineata la ora 4:30 si am plecat din Focsani unde poposisem vineri seara, spre Slanic Moldova, dupa o noapte in care nu cred ca am dormit mai mult de o ora si jumatate din cauza emotiilor si a framantarilor legate de cum as putea sa fac fata acestei curse. Lipsa de somn si-a spus repede cuvantul asa ca, inainte cu vreo 2-3 kilometri de Slanic, profitand si de faptul ca ajunsesem destul de repede, am tras masina pe dreapta si am mai atipit vreo ora.
La ora 7:30 eram deja in Parcul Central de unde mi-am ridicat kitul si m-am dus din nou la masina, sperand sa mai atipesc cateva minute pentru ca inca nu ma simteam apt de ceea ce urma sa fac in acea zi. Nu am mai reusit sa adorm asa ca m-am echipat si m-am dus in zona de start unde alergatorii incepusera sa se adune. Atmosfera, in zona de start, dinaintea curselor montane, este una absolut speciala. Intalnirea/reintalnirea acestor oameni care compun comunitatea alergatorilor montani, degaja foarte multa energie pozitiva, este motivanta si tonica, indiferent in ce stare te gaseste acel moment. M-am conectat si eu la acea sursa de energie care mi-a gonit toata oboseala si mi-a dat acel impuls de care aveam foarte mare nevoie, care sa ma ajute sa duc la bun sfarsit o cursa despre care stiam ca nu va fi deloc usoara. Iar faptul ca l-am reintalnit si pe 'nea Ilie Rosu m-a motivat si mai mult. Imi propusesem sa abordez diferit inceputul cursei, pornind intr-un ritm cu mult mai moderat decat la alte curse, fara sa ma mai las furat de ritmul alert impus de majoritatea alergatorilor.
Vremea in Slanic Moldova era superba in acea dimineata si, in ciuda numeroaselor avertizari de vreme rea, parea sa anunte mai degraba o zi foarte senina si foarte calda. Desi era abia ora 9, caldura incepuse sa se instaleze si abia asteptam sa luam startul si sa intru, mai repede, in umbra padurii.
La ora 9 toti cei peste 300 de alergatori am pornit din parc, urcand pe un fals plat, pe Valea Slanicului, pret de vreun km dupa care plutonul maratonistilor a cotit-o la dreapta, in padure, de unde a inceput o ascensiune lina pe un drum forestier acoperit, in mare parte, de apa si noroi, asa cum, de altfel, avea sa fie o foarte mare parte a traseului din acea zi. Faptul ca am pornit cu un pace destul de lent, mi-a permis sa abordez aceasta prima panta in alergare iar textura moale a solului mi-a dat curaj ca nu voi avea prea mari probleme cu genunchiul ci, mai degraba, cu muschii care aveau sa fie mult mai solicitati decat de obicei.
Primii 10 km, pana la primul check point din Valea Ciungetului, cu limita de timp de 3,5 ore, i-am parcurs destul de usor intr-o ora si 35 de minute, fara sa fortez si straduindu-ma sa am un ritm cat mai constant. Aceasta portiune a cuprins si o coborare pe care am dus-o bine, fara sa ma resimt deloc la nivelul genunchiului insa poate tot datorita texturii foarte moale a solului. Din check point a urmat un urcus din ce in ce mai accentuat, de peste 7 kilometri, in mare parte pe un drum forestier, de data aceasta in bataia soarelui. Aici am trecut la pasul de trekking insa am mentiunt, de asemenea un ritm bun si constant, care mi-a permis sa depasesc mai multi concurenti care pornisera in viteza de la start. Pentru ultimii 3 km ai urcusului am parasit drumul forestier si am intrat pe un urcus mult mai abrupt, prin padure, pana in varful Nemira (km 17), mentinand, de asemenea un ritm constant. Au aparut si primii concurenti accidentati pe aceasta urcare destul de dificila si, de asemenea, am continuat sa depasesc cativa alergatori carora urcusul le cam taiase suflul.
Iesirea in golul alpin, la punctul de alimentare din varful Nemira (1649), a fost ca o gura de oxigen. Ma resimteam dupa cei 17 km de ascensiune si, in mintea mea, ce fusese mai greu trecuse. Conform profiului cursei, de aici urma o portiune ceva mai usoara, pe creasta muntelui, pana in varful Sandru Mare (1640 m) de care ma desparteau cam 8 km si de unde incepea principala coborare a zilei. Nu am pierdut prea mult timp in punctul de alimentare unde am baut doar niste apa si m-am intins un pic la glume cu arbitrii de traseu, am admirat pentru cateva clipe panorama si m-am bucurat de faptul ca, intre timp, cerul se innorase punandu-ma la adapost de soarele de care imi era cel mai teama. Ba, mai mult, se auzeau deja tunete din ce in ce mai aproape asa ca nadajduiam chiar la cateva picaturi de ploaie.
Primii 2 km din portiunea de traseu de creasta a fost destul de usoara, chiar daca, pe alocuri, noroiul mi-a dat mari batai de cap, fiind destul de greu de ocolit. Apoi, din Saua Nemira, am inceput sa simt ca ceva nu se mai leaga cum trebuie in ritmul meu. Traseul arata un pic altfel decat mi-l imaginasem vizualizand profilul cursei, in sensul ca erau multe coborari si urcari care imi fragmentau deplasarea. Plus mocirla. Plus lipsa perspectivei si a reperelor, cea mai mare parte a acestei creste fiind impadurita. Cert este ca am ajuns in punctul de alimentare din Sandru Mare (km. 25) destul de obosit si am avut nevoie, acolo, de o pauza ceva mai lunga. Muschii ma dureau foarte tare din cauza noroiului si a pamantului moale pe care le infruntasem in cea mai mare parte a traseului pana in acel punct. Insa ma bucur ca am reusit sa evit contracturile musculare. Facusem, ca sa zic asa, o cura de "magnesium loading" in saptamana premergatoare cursei si am avut la minte zdrovit anticarcel din care am luat o pastila in punctul de alimentatie din vf. Nemira cand am simtit ca muschii erau obositi dupa ascensiune. De asemenea, inaintea dar si in timpul cursei, la interval de cate 3 ore, am luat si cate un gel Sponser "Liquid energy BCAA" (rosu) si pot spune ca am resimtit boosturile de energie pe care mi le-a dat de fiecare data.
Vf. Sandru Mare - Valea Slanicului (La Camping - Check Point 2)
Faptul ca mai aveam de parcurs doar 17 km - dupa cum calculasem eu si dupa cum imi spusesera si arbitrii de traseu, precum si perspectiva unei coborari de vreo 8 km, mi-a dat un impuls bun asa incat am pornit mai departe. Era ora 14:30 si aveam limita de timp ora 17:00 ca sa ma incadrez in barem la cel de-al doilea check point, cel de la km. 33 (La Camping), ceea ce inseamna ca aveam suficient timp in fata. Totusi m-a suprins un pic faptul ca timpul limita era diferit de cel anuntat prin Regulament (9 ore de la start, adica ora 18:00). Intelesesem ca schimbarea regulamentului a fost anuntata in seara care a precedat startul cursei, fapt care nu mi se pare tocmai in regula, chiar daca nu eram in situatia de a nu ma incadra in noul timp. Cred ca astfel de modificari ale Regulamentului trebuie gandite si anuntate in mod oficial inca din perioada inscrierilor si nu in preziua cursei, indiferent de justificari din punct de vedere al oportunitatii.
Pornirea a fost destul de greoaie insa, fiind coborare, am inceput "sa-i dau talpa" dar dupa 5 minute am simtit o durere acuta in genunchiul accidentat asa ca m-am mai temperat. De aici a inceput cosmarul care s-a intins pe durata a 90 de minute, pana am ajuns in check point. Ori de cate ori incercam sa alerg, durerea ma sageta in genunchi asa ca trebuia sa-mi temperez ritmul. Am facut multe pauze. Dupa ce am depasit un alergator accidentat si el la genunchi si care abia mergea incercand sa ajunga la acelasi checkpoint pentru a abandona cursa (desi fusese vazut de un salvamont istcare i-a dat ceva sa-si puna la genunchi, l-a lasat sa plece singur pe traseu, in acea stare, indrumandu-l spre punctul de control aflat la 5 km mai jos), am intrat pe cea mai oribila portiune de traseu a intregii zile: aproape 2 km de viitura uscata, compusa din bolovani si bucati de lemne, pe o rapa foarte abrupta. Totul era instabil acolo iar bucatile de lemn iesite dintre pietre ar fi putut accidenta pe oricine trecea pe acolo, mai ales ca solul era complet instabil. Cu genunchiul cuprins de durere, coborand abrupt, sprijinit in bete, am pierdut mult mai mult timp decat m-as fi asteptat pe acest segment de traseu care imi aducea aminte de coborarea prin Valea Cerbului la primul "7500" la care am participat si cand, la fel, m-am chinuit foarte tare, neputand sa alerg, din cauza calapodului tenesilor care mi-au cauzat avarii grave la degete si unghii. Acum nu mai aveam aceasta problema pentru ca tenesii Adidas TR7 pe care ii am sunt incaltarea ideala pentru mine, in schimb genunchiul ma chinuia foarte tare.
La ora 16:00, aproape epuizat, am ajuns la checkpointul de la "Camping" (km 33) unde m-a intampinat un arbitru cu o fata zambitoare:
- Felicitari! Sunteti la kilometrul 33. Mai aveti doar 12 km pana la finish!
-Cat?!
- 12 km!
-Pai si pana aici cati au fost?
- 33.
- Pai si 12 plus 33 cat fac?
- Da, stiu! De fapt, sunt mai multi kilometri in total decat s-a anuntat oficial.
"Minunat!" am gandit. Distanta oficiala, anuntata si pe site dar si la start, era de 42 km, nu de 45. Lucruri de genul asta poate ca ar trebui, totusi, anuntate de la bun inceput, nu sa le afli la 3/4 din traseu. Stiu ca diferenta de la 9 la 12 km nu pare mare insa, pentru mine, in acel moment, dupa 7 ore, cu 33 km parcursi si cu un genunchi aproape invalid, insemna o distanta uriasa. Atat de uriasa incat imi venea sa abandonez. Ceasul imi arata ca am parcurs o diferenta totala de nivel de 1600 m si stiam ca diferenta totala a intregii curse avea sa fie de 2440 m, ceea ce insemna ca mai am de urcat inca 800 m D+.
"12 km si 800 m D+ ! OMG!" Doua urcari: muntele Dobru si Muntele Cerbu. Si o coborare mai mare de 800 m pentru ca ma aflam la altitudine mai mare decat cea de la finish.
- Haideti ca mai aveti DOAR traseul de cros de parcurs!
"Incurajator! Una e sa spui doar traseul de cros cand esti la start, si alta dupa 7 ore". Muschii ma dureau foarte tare. Am scos un baton proteic, am baut ceva izotonic din punct si mi-am rezervat cateva clipe sa ma gandesc ce sa fac. Ma desparteau doar 2 km, pe sosea, de Slanic Moldova. In jumatate de ora as fi putut sta intins pe iarba, sa-mi mananc pastele dupa care sa ma urc in masina si sa plec spre Focsani. Mi-am scos adidasii, i-am golit de pietre, nisip si bucati de lemn adunate de pe drum, mi-am masat putin degetele care ma dureau puternic. Cateva fulgere si tunete puternice si foarte apropiate, precum si un vant rece anuntau ce urma sa se intample in scurt timp. "Nu pot rata sansa asta!" am gandit atunci asa ca m-am incaltat repede, am mai luat un gel energizant si m-am pregatit de drum. Intre timp, voluntarii imi umplusera ochi burduful de hidratare, spunandu-mi ca nu voi mai gasi alt punct de alimentare pe parcursul urmatorilor 12 km.
- Acum, la inceput, veti avea o urcare mai urata dupa care traseul este lejer pana la finish.
"Asa sa fie, oare?" Imi aduceam aminte ca profilul cursei arata putin diferit fata de ceea ce imi povestea mie voluntarul. Urmau doua urcari si doua coborari insa daca cea mai "urata" era acum, la inceput, inseamna ca restul traseului va fi, poate, mai lejer.
"La Camping" - Finish
Pornirea a fost destul de greoaie insa, fiind coborare, am inceput "sa-i dau talpa" dar dupa 5 minute am simtit o durere acuta in genunchiul accidentat asa ca m-am mai temperat. De aici a inceput cosmarul care s-a intins pe durata a 90 de minute, pana am ajuns in check point. Ori de cate ori incercam sa alerg, durerea ma sageta in genunchi asa ca trebuia sa-mi temperez ritmul. Am facut multe pauze. Dupa ce am depasit un alergator accidentat si el la genunchi si care abia mergea incercand sa ajunga la acelasi checkpoint pentru a abandona cursa (desi fusese vazut de un salvamont istcare i-a dat ceva sa-si puna la genunchi, l-a lasat sa plece singur pe traseu, in acea stare, indrumandu-l spre punctul de control aflat la 5 km mai jos), am intrat pe cea mai oribila portiune de traseu a intregii zile: aproape 2 km de viitura uscata, compusa din bolovani si bucati de lemne, pe o rapa foarte abrupta. Totul era instabil acolo iar bucatile de lemn iesite dintre pietre ar fi putut accidenta pe oricine trecea pe acolo, mai ales ca solul era complet instabil. Cu genunchiul cuprins de durere, coborand abrupt, sprijinit in bete, am pierdut mult mai mult timp decat m-as fi asteptat pe acest segment de traseu care imi aducea aminte de coborarea prin Valea Cerbului la primul "7500" la care am participat si cand, la fel, m-am chinuit foarte tare, neputand sa alerg, din cauza calapodului tenesilor care mi-au cauzat avarii grave la degete si unghii. Acum nu mai aveam aceasta problema pentru ca tenesii Adidas TR7 pe care ii am sunt incaltarea ideala pentru mine, in schimb genunchiul ma chinuia foarte tare.
La ora 16:00, aproape epuizat, am ajuns la checkpointul de la "Camping" (km 33) unde m-a intampinat un arbitru cu o fata zambitoare:
- Felicitari! Sunteti la kilometrul 33. Mai aveti doar 12 km pana la finish!
-Cat?!
- 12 km!
-Pai si pana aici cati au fost?
- 33.
- Pai si 12 plus 33 cat fac?
- Da, stiu! De fapt, sunt mai multi kilometri in total decat s-a anuntat oficial.
"Minunat!" am gandit. Distanta oficiala, anuntata si pe site dar si la start, era de 42 km, nu de 45. Lucruri de genul asta poate ca ar trebui, totusi, anuntate de la bun inceput, nu sa le afli la 3/4 din traseu. Stiu ca diferenta de la 9 la 12 km nu pare mare insa, pentru mine, in acel moment, dupa 7 ore, cu 33 km parcursi si cu un genunchi aproape invalid, insemna o distanta uriasa. Atat de uriasa incat imi venea sa abandonez. Ceasul imi arata ca am parcurs o diferenta totala de nivel de 1600 m si stiam ca diferenta totala a intregii curse avea sa fie de 2440 m, ceea ce insemna ca mai am de urcat inca 800 m D+.
"12 km si 800 m D+ ! OMG!" Doua urcari: muntele Dobru si Muntele Cerbu. Si o coborare mai mare de 800 m pentru ca ma aflam la altitudine mai mare decat cea de la finish.
- Haideti ca mai aveti DOAR traseul de cros de parcurs!
"Incurajator! Una e sa spui doar traseul de cros cand esti la start, si alta dupa 7 ore". Muschii ma dureau foarte tare. Am scos un baton proteic, am baut ceva izotonic din punct si mi-am rezervat cateva clipe sa ma gandesc ce sa fac. Ma desparteau doar 2 km, pe sosea, de Slanic Moldova. In jumatate de ora as fi putut sta intins pe iarba, sa-mi mananc pastele dupa care sa ma urc in masina si sa plec spre Focsani. Mi-am scos adidasii, i-am golit de pietre, nisip si bucati de lemn adunate de pe drum, mi-am masat putin degetele care ma dureau puternic. Cateva fulgere si tunete puternice si foarte apropiate, precum si un vant rece anuntau ce urma sa se intample in scurt timp. "Nu pot rata sansa asta!" am gandit atunci asa ca m-am incaltat repede, am mai luat un gel energizant si m-am pregatit de drum. Intre timp, voluntarii imi umplusera ochi burduful de hidratare, spunandu-mi ca nu voi mai gasi alt punct de alimentare pe parcursul urmatorilor 12 km.
- Acum, la inceput, veti avea o urcare mai urata dupa care traseul este lejer pana la finish.
"Asa sa fie, oare?" Imi aduceam aminte ca profilul cursei arata putin diferit fata de ceea ce imi povestea mie voluntarul. Urmau doua urcari si doua coborari insa daca cea mai "urata" era acum, la inceput, inseamna ca restul traseului va fi, poate, mai lejer.
"La Camping" - Finish
Cred ca batonul proteic a avut un rol esential in faptul ca nu am mai resimtit, o buna parte din cei 12 km, durerile acelea musculare chinuitoare. Culmea este ca, dupa ce am pornit, nici genunchiul nu ma mai deranja. Am luat in piept "The Quitter's Hill" tocmai cand a inceput si ploaia. Ploaia aceea mi-a dat multa energie. Senzatia de racoare pe maini, pe fata si pe corp m-a inviorat si am urcat chiar foarte usor panta "urata" care nu mi s-a parut nici foarte grea si nici foarte lunga. Au urmat apoi niste portiuni ceva mai line, cu urcari si coborari lejere, pe care am mai reusit sa alerg, dupa care o coborare foarte lunga si mocirloasa care mi-a dat dinnou dureri de... genunchi. Coborarea m-a dus chiar pana la limita statiunii, destul de aproape de zona de start/finish pentru ca auzeam destul de clar crainicul evenimentului care anunta sosirea alergatorilor. Insa mai aveam inca 6 km de parcurs. Aici am dat peste un punct de alimentare - ultimul - chiar daca voluntarii de la km 33 ma anuntasera ca nu mai e niciunul si imi umplusera burduful cu apa. De aici am pornit pe ultima urcare a zilei - Muntele Cerbu - care mi s-a parut a fi mult mai lunga si mai grea decat "The Quitter's Hill". Poate si din cauza epuizarii. In varf m-am oprit cateva momente sa-mi revin, apoi m-am angajat pe o coborare ceva mai accentuata si nu mica mi-a fost bucuria cand am zarit instalatiile de la capatul superior al partiei de schi. Stiam ca urmeaza ultima coborare, de aprox. 1,5 km, dupa care finish-ul.
Partia de schi din Slanic Moldova cred ca este relativ noua pentru ca instalatiile si amenajarile existente aveau aspect de nou. Oricum, m-a suprins in mod placut aspectul acesteia si dotarile. Cred ca este una dintre cele mai frumoase partii de la noi, si cu o lungime apreciabila.
Nu am fortat deloc pe coborare si, in ciuda ploii care trecuse si pe aici, suprafata pe care coboram era tare si aderenta. Capatul inferior al partiei este in zona intrarii in Statiune din partea opusa celei in care se afla zona de start/finish asa ca a trebuit sa mai alerg o bucata de traseu si pe asfalt, prin statiune.
La ora 19:10, treceam linia de finish, fericit ca am reusit sa inchei acest maraton - primul dupa 14 luni in care nu am mai alergat decat doua crosuri si atat. Mai mult, am reusit sa-l termin cu bine, neaccidentat, fara contracturi musculare, fara o agravare a accidentarii la genunchi si fara daune majore cu exceptia durerilor musculare inevitabile in conditiile date.
Concluzii?
Faptul ca am reusit, ca am facut fata fizic, chiar si in lipsa unor antrenamente specifice de alergare, o pun pe seama sesiunilor de antrenament de la Ora de miscare si de la Ora de alergare. Am resimtit efectele benefice ale antrenamentelor Procedos, ale sesiunilor de running drills, de intervale, de anduranta, ale sesiunilor destinate tonifierii musculaturii stabilizatoare, musculaturii core, celor pentru tonifierea trenului inferior dar si superior avand in vedere ca am folosit si betele de trekking. Iar faptul ca, desi m-a durut, genunchiul totusi nu a cedat, mi-a dat ceva curaj pentru viitor in ceea ce priveste perspectiva participarii la alte curse. Numai ca am luat decizia ca acestea sa nu mai depaseasca distanta de semimaraton. Cred, totusi, ca imi expun genunchiul unor riscuri prea mari participand la curse foarte lungi. Sau poate ca, totusi, intr-o buna zi (nu prea curand insa)......
Aceasta a fost povestea participarii mele la cea de-a 33-a cursa din "cariera" mea, una lunga, dificila, solicitanta dar - Doamne ajuta! - incheiata cu bine. O cursa bine organizata, chiar daca au existat si cateva balbe din partea organizatorilor dar este de inteles in cazul unui eveniment aflat abia la a doua sa editie. O cursa cu un traseu amenajat in cele mai mici detalii de catre organizatori (nicaieri nu am mai intalnit un marcaj al traseului atat de minutios realizat) dar nici nu se putea altfel cand acesta se desfasoara mai mult prin padure, prin locuri - asa cum spuneam la inceput - aproape neumblate de oameni. Mi-a placut atitudinea voluntarilor, a arbitrilor de traseu, a fost foarte inspirata distributia punctelor de alimentare si a celor de verificare iar evenimentul, in sine, este unul care face cinste comunitatii locale din Slanic Moldova. Nu stiu daca si cand ma voi mai reintoarce aici sa alerg (mai am inca multe locuri noi de vazut) dar recomand oricui iubeste alergarea, sa-si treaca neaparat in calendarul competitional si Maratonul Legendele Nemirei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.