Prima experiență de trail run la Crosul Cramelor de la Urlați

    Atunci când, în urmă cu 4-5 luni, nu mă puteam vedea alergând pe distanțe lungi, aveam ca reper doar alergările pe suprafață netedă, amenajată, pentru că cele off-road ieșeau complet din sfera mea de abordare mentală, fiind de un non-sens absolut. Sub nicio formă nu puteam să înțeleg ce poate determina un om să alerge pe coclauri (dealuri, munți și în alte locuri neamenajate), în afara manifestării unui anumit nivel teribilism necenzurat. Consideram că trekkingul este suficient pentru a satisface orice nevoie care ar putea fi invocată drept motivație a alergării off-road: nevoia de mișcare, de aer curat, de peisaje, de autodepășire, etc. Chiar și atunci, pe 21 iunie, când scriam despre dorința de a-mi îndeplini un vis, obiectivul pe care mi-l stabileam (să parcurg un maraton montan) avea un caracter mai mult excentric. Am decis aşa pentru a-mi demonstra mie insumi faptul ca pot face asta şi nu pentru că aş fi fost convins că m-ar putea încânta foarte tare practica unei asemenea discipline sportive.

    O anumită licărire în mintea mea a apărut, pentru prima dată, în timpul acelor antrenamente-maraton de scări, alături de Călin Novăcescu, pe stadionul Dinamo, când mi-am dat seama că mi se par cu mult mai interesante decât cele de alergare pe pistă. Apoi am avut două sesiuni de antrenament cu alergări lungi (câte 15 km) la Aluniş (Buzău) şi în Cheile Râşnoavei când am înţeles că există diferenţe mari între o alergare pe şosea, în plan drept şi una pe drum de ţară care să mai fie şi în pantă. A mai venit şi RunFest-ul cu cei 15 km ai săi de Pădurea Băneasa unde am simţit diferenţa între potecă prin pădure şi asfalt: la fiecare tură abia aşteptam să scap de zona betonată, pentru a reintra pe macadam şi poteci unde pur şi simplu mă simţeam mult mai bine. Apoi a fost experienţa trăită alături de cei de la T.T.R. despre care am scris în postarea trecută. Dar trebuia să vină şi momentul unei experienţe ceva mai complete pentru a-mi da seama, cu adevărat, dacă îmi place sau nu să fac trail. Iar acesta a fost momentul participării mele la Crosul Cramelor - 18 octombrie, Urlaţi, Prahova.

    Decizia de a participa la acest cros am luat-o fiind influenţat doar de locaţie: oraşul Urlaţi este situat la doar 15 km de satul meu natal, într-un cadru natural care mi-a animat întreaga copilărie şi de care sunt, bineînţeles, extrem de ataşat sufleteşte. Nu puteam, aşadar, să ratez participarea la o cursă pe meleaguri natale, mai ales că ştiam de frumuseţea peisajelor din acea zona. Totuşi, lipsa oricărei experienţe în acest domeniu, precum şi timpul scurt după semimaraton (doar 2 săptămâni în care nu reuşisem să mă recuperez complet) mi-au dat ceva emoţii înaintea acestei curse. Mă înscrisesem la proba lungă (de 17 km), deşi puteam la fel de bine să mă duc la cea de doar la 7 km însă m-am gândit că... "dacă-i bal, bal să fie" şi să mă aleg cu o experienţă cât mai completă.

    Iată-mă, aşadar, în dimineaţa cursei, în faţa staţiei de metrou Aurel Vlaicu, urcându-mă în autocarul pus la dispoziţie de organizatori, cu mult bagaj după mine întrucât nu ştiam cum va fi vremea la ora cursei. Prognozele erau cam "amestecate" aşa că mi-am luat cu mine şi echipament pentru soare şi cald, dar şi pentru frig, urmând să mă decid la faţa locului pe care-l voi folosi. De asemenea, special pentru această cursă mi-am achiziţionat şi o pereche de pantofi pentru trail de la Kalenji - modelul cel mai ieftin: Kapteren Discover - pe care o testasem, pentru acomodare, la antrenamentul cu pante de la T.T.R. şi în care mă simţisem foarte bine.

    La Urlaţi, pe stadionul oraşului - acolo de unde urma să se dea startul - lume puţină şi noroi pentru că plouase cu o zi înainte şi pe timpul nopţii. Cerul era mai mult acoperit cu nori grei, de ploaie, deşi soarele apărea destul de des printre ei. Riscul era destul de mare să fie frig sau chiar ploaie pe traseu, aşa că m-am hotărât să îmi iau echipamentul mai gros pe mine şi, până în final, s-a dovedit a fi alegerea corectă. Călin Novăcescu a venit şi el la acest cros, ba chiar decis să urce pe podium la final, deşi peste o săptămână urmează să alerge şi la Sky Run - o competiţie inedită de alergare pe scări, organizată la Sky Tower, în Bucureşti. La start ne-am aliniat mult mai puțini oameni decât mă obișnuisem în cele două curse de până acum: din cei aproape 200 de participanți, doar vreo 70 urmau să alerge pe distanța de 17 km. Informațiile despre traseu care ne-au fost oferite erau destul de sumare așa încât nu prea știam la ce să mă aștept. 

    Am pornit într-un ritm moderat, mai ales că, imediat după start, începea o urcare de vreo 6-7 kilometri, destul de solicitantă. Alergam cu pași mărunți, atent la conformația terenului ud și denivelat al drumului de țară care șerpuia spre culmea dealurilor din fața noastră. Această porțiune mi s-a părut destul de obositoare și chiar am simțit nevoia să beau apă în cele două puncte de hidratare pe care le-am întâlnit pe acest segment. Călin plecase lansat, în grupul alergătorilor din față, așa că a trebuit să-mi stabilesc propriul ritm, încă de la început. Sincer să fiu, văzând oboseala care mi se instala în picioare după primii 3-4 kilometri, eram destul de îngrijorat cu privire la modul în care voi parcurge întreaga distanță. Unii dintre alergătorii din preajma mea începuseră chiar să meargă însă nu vroiam să renunț la pasul alergător, de teamă să  nu-mi ies din ritm. Față de cursele anterioare, acum îmi simțeam pulsul în gât și pragul de sufocare destul de aproape. Aveam nevoie de mai mult aer și căscam foarte des. 

    Am ajuns chiar foarte obosit la al doilea punct de hidratare dar de aici peisajul și condițiile s-au schimbat complet. Eram deja pe culmea dealului și începea o coborâre lină, așa că m-am înviorat și m-am lăsat purtat, în voie, de picioare, la vale. A urmat o porțiune lungă, destul de ușoară, în care pulsul și ritmul respirației au revenit în limite normale și am reușit să mă relaxez. Drumul s-a transformat într-o potecă prin iarbă și alergam cu grija de a nu aluneca însă pe tot parcursul traseului tălpile pantofilor s-au dovedit a fi foarte aderente și nu mi-au făcut nicio supriză neplăcută care ar fi putut însemna o accidentare destul de urâtă pe un astfel de teren. Cu pulsul revenit la normal, am început să mă bucur de peisaje; orizonturile largi, culmile de dealuri acoperite cu viță de vie, cerul brăzdat de nori și aerul curat pe care îl inspiram în plămâni mi-au umplut mintea și sufletul de euforie. O asemenea bucurie nu am mai resimțit la nicio cursă de până acum și aveam senzația, alergând, că plutesc pe deasupra tuturor acestor frumuseți care mă înconjurau permanent. Am trecut de al treilea punct de hidratare și aproape că-mi părea rău când am auzit că am parcurs deja 10 kilometri și mai am doar 7. 

    În scurt timp, am ajuns la marginea satului de unde am reînceput să alerg pe asfalt. Nu pentru mult timp însă, pentru că, la un moment dat, am părăsit drumul principal, intrând pe domeniul Cramei Basilescu. De aici, a început partea cea mai dificilă a traseului. O pantă lungă și abruptă mi-a adus iar pulsul la cote foarte înalte iar picioarele, care erau deja obosite, au început să urce tot mai greu. De această dată, în câteva reprize alergarea s-a transformat și pentru mine, în mers, iar pentru ca efortul să fie maxim, a început și o ploaie torențială care m-a udat până la piele. A fost momentul în care m-am felicitat pentru inspirația de a mă îmbrăca mai gros pentru că oboseala făcea ca frigul pe care îl resimțeam de la umezeală să fie și mai pătrunzător. Cu inima în gât, am ajuns și în punctul culminant al acestei pante, de unde mai aveam doar 3 kilometri până la finish. Pe cât de abrupt a fost urcușul, tot pe atât de abruptă a fost coborârea, însă - încă o dată - tălpile pantofilor s-au dovedit a fi de toată încrederea.

    Ultimul kilometru a însemnat o nouă pantă care, deși a fost mult mai lină decât celelalte, am resimțit-o din plin fiind deja obosit. Obosit, dar nicidecum epuizat și nu mică mi-a fost mirarea când, trecând linia de sosire, am constatat că am ajuns cu o jumătate de oră mai repede decât crezusem eu că voi reuși (1h45min. in loc de 2h15min) și că eram într-o dispoziție fizică foarte bună, cu pulsul și ritmul respirației la locul lor, stăpânit doar de o oboseală plăcută și de bucuria enormă și entuziasmul finalului de cursă. Chiar dacă timpul realizat era mult mai scurt decât cel planificat, recunosc că nu știu când a trecut, confirmându-mi-se încă o dată percepția de la TTR că pe traseele de trail nu ai când să te plictisești. Cred, acum, că senzația de oboseală percepută după o alergare lungă pe șosea, în oraș, este generată într-o măsură importantă și de monotonie, de curgerea greoaie a timpului. Aici, la Crame, de câte ori mă uitam la ceas în timpul cursei, eram suprins văzând că a trecut mult mai mult timp decât avusesem eu impresia în timp ce alergam.

    După minutele de rehidratare, masă de fructe și paharul de must oferit de organizatori, m-am bucurat de un duș cald la vestiare care m-a remontat complet încât aproape că nu-mi venea să cred că eu eram cel care alergase 17 km, timp de aproape 2 ore, pe pante, prin noroaie și prin ploaie. A fost și momentul în care am înțeles în mod definitiv, nu doar că trailul reprezintă varianta cea mai frumoasă a alergării, ci și că, de acum încolo, cursele de trail vor fi preferatele mele iar cursele pe asfalt vor fi excepțiile. Abia acum am înțeles ce fel de sentimente îl stăpâneau pe tânărul care, prin 2003 sau 2004 alerga pe creasta Făgărașilor între Capra și Călțun în timp ce eu îl blamam gândind că e chiar un sacrilegiu să nu mergi la pas pe acel traseu pentru că nu simți bucuria împărtășirii unor peisaje care-ți taie răsuflarea. Am înțeles că, dacă tot am ales să alerg, atunci mai bine să alerg trail ca să mă bucur pe deplin de tot ceea poate oferi mai frumos alergarea lungă. Prin trail, o alergare lungă și plictisitoare, în care dacă nu ai căștile pe urechi ai o mare problemă în a-ți umple timpul, poate fi transformată într-o experiență frumoasă. Între alergarea on-road și trail este exact aceeași diferență ca între o plimbare pe stradă și una în natură. Iar eu le prefer pe cele în natură.

    Revenind la Crame, pentru mine, ca începător, totul a fost minunat. Din păcate însă, pentru cei care au luat cursa în mână de la început și care se băteau pentru primele locuri, totul s-a transformat într-un fiasco generat de o gafă a organizatorilor: voluntarii de la al 4-lea punct de hidratare au direcționat greșit primii alergători, scoțându-i din traseu și anulându-le, în felul acesta, șansa de a mai câștiga cursa. Oamenii au rătăcit pe drumuri în afara traseului vreo 4-5 kilometri până au reușit să se reîntoarcă și să ajungă, în sfârșit, la final, cu foarte mare întârziere. Alții au rătăcit drumul datorită lipsei unor marcaje vizibile și a voluntarilor de traseu care ar fi trebuit să direcționeze alergătorii în intersecțiile derutante. În final, toți cei care s-au aflat în aceste nefericite situații au reclamat organizatorilor aceste probleme și vor spune adio edițiilor viitoare ale crosului, ceea ce va reprezenta un mare minus în portofoliul de participanți la această competiție aflată la început de drum (a fost prima ediție).

    Cât despre mine, voi reveni cu drag la Urlați pentru că este un loc de care rămân legat sufletește și, în plus, pentru mine a fost cea mai frumoasă experiență în materie de alergare de până acum.