Primul meu semimaraton - 5 octombrie 2014

Pot spune că am dormit destul de bine în noaptea dinaintea cursei, în ciuda istorisirilor pe care le citisem de la alţii, ba chiar şi în ciuda propriei mele experienţe din timpul antrenamentelor: de fiecare dată când urma să mai sparg câte un prag psihologic, făceam noapte albă. De această dată eram relaxat, poate şi datorită entuziasmului care mă cuprinsese cu două săptămâni în urmă, după RunFest.

Totuşi, cele două săptămâni nu au fost nicidecum liniştite. Nevralgia sciatică de la finalul crosului din pădurea Băneasa, mi-a dat mari bătăi de cap şi tot stresul s-a mutat pe grija pentru recuperare. Iar cu fiecare zi care trecea, stresul se transforma în frustrare întrucât durerile nu încetau să fie prezente şi - cel mai trist - mă împiedicau să alerg. Au fost două săptămâni în care nu am reuşit să alerg iar singurele antrenamente au fost cele de sală, pe bandă, stepper şi bicicletă. 

Iată-mă, aşadar, în dimineaţa primului semimaraton din viaţa mea, trezit la 6 dimineaţa, cu nevralgia sciatică la locul ei (în ciuda tuturor şedinţelor de fizioterapie şi masaj), lipindu-mi pe bazin un mare plasture încălzitor şi luând, după micul dejun, un antiinflamator în speranţa că mă vor ţine "în viaţă" până la finalul cursei de la care nu mai aşteptam decât să reuşesc să o termin în baremul-limită de 3 ore. Planul meu, până acum două săptămâni, fusese de 2 ore şi 5 minute iar acum, pentru impulsionare, îmi generasem un pace-band cu targetul de 2:20:00.

Când am ajuns în staţia de metrou de la Ştefan cel Mare, Călin era deja acolo şi mă aştepta: "Cum eşti?" 

"La fel! Nicio schimbare. Ieri am stat liniştit, în casă toată ziua, dar tot mă doare."

"Trebuie să înveţi să-ţi controlezi durerea. După ce te vei încălzi, o să vezi că vei putea alerga şi vei ajunge, uşor-uşor, până la capăt."

Nu eram chiar atât de optimist şi, mai ales, nu ştiam cum voi resimţi lipsa antrenamentelor din ultimele două săptămâni, mai ales că ele contau, probabil, destul de mult în economia pregătirii care începuse cu doar 3 luni în urmă, fără pic de experienţă anterioară de alergare.

La ora 8.00 eram în Piaţa Constituţiei, acolo unde atmosfera era de-a dreptul elecrizantă, în ciuda orei matinale. Muzică, lume multă şi veselă, mult dinamism în atitudinea oamenilor... totul era extrem de motivant şi am simţit un val de căldură şi dorinţă de alergare cum îmi cuprinde întreaga fiinţă. Am ignorat durerea şi am început să mă încălzesc alături de Călin şi de ceilalţi 3 membrii ai echipei "Călin Novăcescu 100% Natural". Cu toţii eram la prima participare la o astfel de competiţie iar Călin era cel care ne îndrumase şi alergase alături de noi pe parcursul programului de antrenament. Am decis că voi folosi pe timpul alergării şi corsetul lombar, în ciuda faptului că nu era tocmai comod, pentru a-mi proteja şi mai bine spatele. 

Cu 10 minute înaintea startului, ne-am căutat şi noi locul în marea de mulţime aliniată în spatele liniei de plecare. Am stat aproape la coadă, dată fiind lipsa participărilor noastre anterioare la asemenea competiţii iar distanţa până la linia de start era una considerabilă. În faţa noastră, câteva mii de alergători aşteptau şi ei, într-o relativă linişte, semnalul de start. Am resimţit, ca şi la Run Fest, o mare bucurie legată de faptul că fac parte din această masă de oameni decişi să se autodepăşească şi să realizeze ceva ce, pentru foarte multă lume, pare de domeniul imposibilului: alergarea pe distanţe care se măsoară în ore şi în zeci de kilometri.

9:00. Cronometrul poziţionat deasupra liniei de start începe să numere secundele cursei. Emoţia este la cote maxime şi nerăbdarea mă face să uit de durere. Lângă mine, Călin fierbe, pur şi simplu, de nerăbdare. Îmi dau seama că voi alerga singur întreaga distanţă pentru că el nu va mai sta pe loc, aşa cum s-a întâmplat la RunFest. Vrea să alerge repede, să scoată un timp cât mai bun. Eu vreau doar să reuşesc să termin cursa. Distanţa dintre obiectivele noastre este una destul de mare. 

Treptat, mulţimea se pune în mişcare. După aproape 3 minute trecem şi noi pe sub poarta de start şi începem să alergăm uşor, în ritmul întregii mulţimi. Traseul amenajat ne îndreaptă spre Piaţa George Coşbuc iar după bucla de întoarcere către Piaţa Constituţiei, mulţimea începe să fie ceva mai răsfirată astfel încât să-şi poată căuta fiecare propria cale. Călin îşi face loc şi ia avans. Eu resimt fiecare pas al piciorului stâng cum îmi frământă mijlocul şi senzaţia de durere începe să crească în intensitate. Îmi dau seama că trebuie să schimb ceva în felul în care calc pe asfalt, pentru a mai atenua din şocul pe care îl resmit. Găsesc o formulă de atenuare a şocului  dar la mai puţin de un kilometru de piaţa Constituţiei, după ce virasem dreapta spre Unirii, simt cum muşchii din gamba stângă încep să fie prea solicitaţi şi să se contracte. Alerg foarte încet şi este dezarmant sentimentul pe care mi-l genereaza vederea mulţimii de oameni care mă depăşesc constant. Trece de mine şi peace-maker-ul de 2h30min şi simt că mă curpinde un sentiment de disperare. Mă deplasez mult prea încet iar în ritmul asta targetul de 3 ore ar putea deveni el însuşi un ideal nerealizabil. Îmi spun în minte că trebuie să-mi controlez durerea şi că este important să mă focusez pe menţinerea unui ritm constant. Îmi fixez privirea pe peacemakerul care deja se îndepărtase, "agăţându-mă" mental de el. La un ritm constant de alergare, constat că durerea rămâne şi ea la un nivel constant.

Involuntar, cresc foarte uşor ritmul iar la Piaţa Alba Iulia îmi dau seama că m-am apropiat foarte mult de pacemaker, fără să îm afectez nivelul durerii. Această constatare începe să-mi dea speranţe: dacă merg în acest ritm şi durerea rămâne la acest nivel, am şansa să termin cursa fără probleme. Încep să-mi urmăresc propriul ritm la cel mai acceptabil nivel şi, în scurt timp îl depăşesc pe peacemaker. Respiraţia mi s-a reglat şi ea şi simt cum, după 5 kilometri, am început să mă aşez într-un ritm mult mai apropiat de cel cu care sunt obişnuit de la antrenamente. După Piaţa Muncii, durerea a început să se dilueze, lăsând loc unei senzaţii de amorţeală. Relaxarea ia locul încordării şi încep să fiu mult mai atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu, la spectatorii de pe margine care uneori ne încurajează, alteori ne înjură pentru că le întârziem traversarea străzii. De acum, constat că fiecare kilometru îl parcurg într-un timp mai scurt decat cel programat conform pace-band-ului şi am început să recuperez din ce în ce mai mult din întârziere. Speranţa mea se leagă deja de recuperarea distanţei care mă desparte de pacemakerul de 2h15min.

Dupa bucla de la Stadionul National incep sa-i vad mai bine pe cei care sunt în urma mea si ma simt bine vazand ca, în ciuda startului slab, mai sunt inca foarte multi care au alergat mai incet decat mine. Pe nebanuite ajung in Piata Muncii unde borna de 10 km ma anunta ca sunt aproape la jumatatea cursei. Imi clatesc gura cu putina apa iar cu restul imi umezesc buretele si ma gandesc ca as putea incerca sa mai cresc putin ritmul pentru a recupera mai repede distanta pana la urmatorul pacemaker. "Apas pe acceleratie" si constat, cu surprindere, ca a disparut orice senzatie de durere din zona lombara. Nu-mi vine sa cred. Accelerez mai mult si, in continuare, nu simt nimic. Lungesc pasul si totul este in regula. In acest moment simt cum incep sa-mi creasca aripi la picioare. Nu mai am nicio senzatie care sa se mai opuna dorintei mele de a alerga. Ca prin minune, durerea a disparut total si putin imi pasa daca este doar o senzatie temporara sau nu. Vreau sa profit de acest moment si incep sa cresc ritmul. 

Iată-mă ajuns în Piaţa Constitutiei de unde mai am "doar" 7 km de parcurs. Ma simt bine, plin de entuziasm si dorinta de a scoate un timp cat mai bun. In sfarsit, ma bucur de aceasta cursa asa cum visasem inca de acum 2 saptamani si cum nu speram sa se mai intample! Ca prin vis alerg pe Natiunile Unite, fac bucla de la Unirii si ma indrept spre Calea Victoriei. Bornele kilometrice trec, pe rând, pe lângă mine: 15 km...16 km...17 km...  Întâlnirea celei de 18 km îmi generează un val de emoţie: din acest moment încep să parcurg cea mai lungă distanţă pe care am alergat-o vreodată. În acelasi timp simt cum cvadricepsii incep sa mi se contracte asa ca imi temperez putin avantul pentru a nu o sfecli chiar acum, cu putin inainte de final. Tot mai multi alergatori din jurul meu incep sa mearga iar asta ma demoralizeaza. Ma uit la ceas si-mi dau seama ca as putea si eu sa fac o plimbare pana la linia de finish pentru ca am alergat doar 2 ore. Dar nu asta era obiectivul meu. Mi-am dorit sa alerg 21 km, nu doar sa-i parcurg! Orice ar fi, nu voi renunta la pasul alergator asa incat continui, chiar daca la o viteza mai mica, de teama contracturilor.

Kilometrul 20! Sunt atat de entuziasmat ca as vrea sa zbor acum pana la finish. Vreau sa cresc viteza dar picioarele nu ma mai asculta si isi mentin propriul lor ritm. Ma multumesc cu acesta si las sa treaca pe sub ele si ultimele sute de metri ale cursei. Cu ochii fixati pe cronometrul oficial, parcurg ultimii metri. De 10 kilometri il tot caut pe pacemakerul de 2h15 min. iar acum vad ca timpul este 2:13:11. Nu stiu ce s-a intamplat cu el, daca a ajuns înainte sau poate l-am depăşit şi nu mi-am dat seama, însă dorinţa continuă de a-l prinde din urmă a făcut să scot chiar un timp mai bun decât cea mai optimistă estimare de ieri, cand spatele îmi dădea mari emoţii. Am terminat cu 7 minute mai repede decât speram să o pot face şi îmi dau seama că nu mai am glas şi că sunt la capătul puterilor. Primesc medalia de finisher pe care mi-am dorit-o atât de mult şi mă duc să caut punctul de hidratare pentru că îmi simt gâtul şi buzele uscate. Am reuşit şi am senzaţia că totul este doar un vis! Am alergat 21 de kilometri, adică o distanţă la care nici nu aş fi îndrăznit să gândesc cu 3 luni în urmă, când nu ştiam ce este aceea o alergare lungă.

În scurt timp, întreaga echipă a lui Călin s-a adunat lângă punctul de hidratare. Am reuşit toţi să terminăm cursa iar bucuria este imensă. Ne felicităm unii pe alţii, ne fotografiem şi povestim, în cuvinte puţine şi amprentate de oboseală, cum am trăit această experienţă. O experienţă care, cel puţin pentru mine, este extrem de motivantă şi îmi deschide, cu adevărat, perspectiva alergărilor lungi. Deja ştiu că, peste un an, la următoarea ediţie a evenimentului, distanţa alergată acum va reprezenta doar jumătate din cursa la care voi participa atunci. În acest moment 42 de kilometri mi se par imposibil de parcurs şi îi privesc contrariat pe cei care trec pe lângă poarta de start şi nu-mi pot imagina cum e să ştii că mai ai încă o dată de parcurs distanţa pe care am parcurs-o eu. Dar sunt convins că anul viitor percepţia mea va fi cu totul alta iar bucuria va fi cu mult mai deplină. Vor mai fi multe curse până atunci, mult mai multe antrenamente şi câteva mii de kilometri alergaţi, aşa încât nimic din ceea ce îmi pare acum imposibil să nu fie nerealizabil. Acum însă vreau doar să mă bucur de această performanţă, să trăiesc din plin sentimentul de satisfacţie şi să rememorez, în linişte, cea mai grozavă experienţă de alergare de până acum.