Antrenament de trail la Dalhauti

La doar o săptămână după semimaratonul de la Băneasa Trail Run, cuprins de entuziasm că am reușit, în sfârșit, să mă înscriu la Gerar alături de Anca și Daniel, mă aflam la Focșani dornic să să reiau antrenamentele. Cum orașul Focșani nu este prea ofertant în ceea ce privește alternativele de alergare iar repetarea experienței oferite de șoseaua de centură nu era tocmai printre opțiunile mele (prin vară alergasem pe acolo, fugărit de numeroși câini vagabonzi și inhaland noxele provenite de la un număr impresionant de camioane care treceau în continuu pe lângă mine), am început să mă gândesc la ce alte variante am. Dorința mea cea mai mare era de a găsi un traseu pentru alergare trail așa că mi-am amintit de existența unei zone deluroase la doar 20 km de Focșani, unde se află și o mânăstire pe care o vizitasem cu vreo doi ani înainte: Dălhăuți. 

Fără să mai stau prea mult pe gânduri, mă trezesc eu duminică, 21 decembrie, la 6 dimineața și o pornesc cu mașina spre Dălhăuți pentru a alerga pe acolo. În Focșani, temperatura este de -1 grad Celsius, este senin și uscat pe jos adică o vreme numai bună de alergare. Ajung relativ repede în satul Dălhăuți de unde trebuie să mai merg încă vreo 3 km până la mânăstire. Pe ultimul kilometru asfaltul dispare și-i ia locul un drum forestier care, după ce traversez un pod, constat că este acoperit cu gheață și debutează, destul de brusc, un peisaj hibernal.

Cobor din mașină chiar lângă mânăstire și, după o încălzire scurtă, o iau la picior pe drumul pe care tocmai îl parcursesem cu mașina, însă doar până la podul după care era iarnă. Nu-l traversez întrucât constat că se conturează un drum în pantă pe același versant pe care mă aflam și eu, de-a lungul firului văii, spre vest. Încep să urc și, nu după mult timp, constat că peisajul hibernal devine atoate stăpânitor: totul în jur este acoperit de zăpadă iar drumul - care era oricum foarte denivelat - este acoperit de poduri de gheață și noroi înghețat în cele mai multe locuri. Gheața pe panta destul de accentuată a drumului, transformă repede alergarea într-un calvar pentru că aderența este, de cele mai multe ori, zero. 

Încerc să-mi fac loc pe marginea drumului însă acolo zăpada netăiată și înghețată la suprafață este destul de mare și, practic, este imposibil de alergat. Podul de gheață de la suprafața zăpezii se rupe la orice pas iar piciorul se afundă până la jumătatea gambei. Revin pe drum unde încep să mă bucur de orice băltoacă sau porțiune de noroi neînghețat. Îmi aduc aminte cu nostalgie de Băneasa unde încercam să ocolesc băltoacele și noroiul, în timp ce aici ele îmi oferă cele mai stabile puncte de aderență în comparație cu gheața pe care este imposibil de alergat în pantă. Așadar încep să vânez cu nesaț noroiul proaspăt și băltocile, ocolind podurile de gheață pe care de câteva ori sunt pe punctul de a mă prăbuși. Picioarele îmi sunt ude însă deja nu-mi mai pasă. BPM-ul care îmi sună în ureche nu mai are absolut nicio semnificație pentru că fix la cadență nu mai pot fi atent în asemenea circumstanțe.

După vreo 3 kilometri de chinuială  ajung, în sfârșit, pe o porțiune de drum acoperită doar de noroi dezghețat și mi se pare că am parte de cele mai minunate condiții de alergare. Îmi dau seama cât de mofturos eram la Băneasa. După încă un kilometru, o nouă pantă foarte abruptă și acoperită complet cu gheață face imposibilă orice înaintare, nu doar în alergare, ci și la picior. Renunț să mai înaintez pe acest drum și fac cale întoarsă însă coșmarul devine și mai cumplit pe porțiunile alunecoase: pare mult mai comod să urci pe o suprafață acoperită de gheață decât să o cobori.

Pe la jumătatea drumului de întoarcere către pod, mă întâlnesc cu un grup de camionete tip SUV care urcă precum niște tancuri prin șanțurile drumului, făcând țăndări toate podurile de gheață. Inițial m-am bucurat dar constat, imediat, că au rămas în urmă niște băltoace enorme amestecate cu bucăți de gheață, și mai greu de traversat decât atunci când erau acoperite cu gheață. Este dificil să descriu acum, în cuvinte, cum anume am traversat, alergând, acele băltoace și cum am ajuns înapoi la pod. De acolo, mă gândesc să-mi ofer, totuși, și câteva momente de bucurie a alergării, așa că traversez podul și pornesc pe drumul către satul Dălhăuți, pe acea porțiune de unde iarna plecase și nu aveam de traversat decât câteva noroaie, drumul fiind, în rest, foarte bun pentru alergare. M-am bucurat însă nu foarte mult, picioarele fiindu-mi foarte obosite după infernul de gheață și noroi pe care îl parcurseseră pe o distanță de mai mult de 8 km așa că, după circa un kilometru, am făcut cale întoarsă, dornic să-mi schimb încălțămintea și să mă odihnesc la căldură, în mașină. La finalul cursei, constat că am parcurs cei 10 kilometri și ceva într-o oră și 25 de minute, pășind, pentru aceasta, de peste 15.000 de ori.(detaliile tehnice ale antrenamentului, aici). 

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, în ansamblu, această experiență, doar că a fost cea mai dificilă din acest an. Aș vrea să revin la Dălhăuți, însă într-un sezon mai potrivit, în care chiar să mă bucur de peisaj, de natură și de alergare, fără a mă afla la tot pasul în pericolul de a-mi rupe picioarele.