Baneasa Trail Run - ultima cursă a anului 2014

După RunFest și Urlați, așteptam cu multă nerăbdare să mă întorc la Băneasa, de această dată pentru a alerga distanța semimaratonului, în ultima competiție oficială a anului organizată la București în data de 14 decembrie. BTR-ul se anunța a fi o adevărată sărbătoare a alergătorilor, cu o organizare exemplară în spatele căreia se află oameni implicați și cu multă experiență în alergare. Popularitatea evenimentului a fost demonstrată și de timpul scurt în care s-au epuizat locurile pentru înscriere în cele două probe ale concursului: crosul de 10 km si semimaratonul.

Evenimentul a fost precedat de 3 antrenamente oficiale dintre care eu am reușit să ajung doar la unul. Pe de altă parte, a mai fost precedat de o perioadă mai mare de o lună fără niciun pic de soare pe cer: doar nori, ceață, precipitații și temperaturi scăzute. Cu o astfel de atmosferă îmi era destul de greu să ies din casă pentru a-mi face alergările pe stadion și prin parcuri. De unde, inițial, îmi părea rău că nu m-am înscris și la una dintre probele Maratonului Reîntregirii Neamului, când am văzut ce vreme a fost pe 1 decembrie chiar m-am felicitat pentru că nu am participat.

Cu o săptămână înaintea cursei din Băneasa, pădurea era plină e bălți și noroaie iar mesajele postate pe FB de către organizatori, nu erau deloc încurajatoare cu privire la starea traseului. Însă, în ciuda perioadei fără precedent de lungi fără soare pe cer, totuși prognoza pentru ziua cursei era una pozitivă: cer senin și temperatura în jurul valorii de zero grade. Îmi făceam griji legate atât de starea vremii cât și a terenului, din cauza faptului că nu reușisem să-mi achiziționez și eu o pereche de pantofi de trail pentru umezeală, noroi sau/și zăpadă. Perspectiva alergării timp de 2 ore cu încălțămintea îmbibată de apă și la o temperatură foarte scăzută, nu mă bucura deloc.

La antrenamentul oficial am fost cu 3 săptămâni înaintea concursului iar traseul se prezenta, la acea dată, într-o stare foarte bună. Exceptând norii și frigul care însă nu pun probleme atunci când alergi, totul fusese în regulă iar pentru mine acel antrenament a fost un eveniment în sine, având ocazia să fiu alături de alți alergători, să îl văd și să îl aud vorbind pe Andrei Roșu și să mai împărtășesc impresii și experiențe cu alți pasionați de alergări lungi.

După antrenamentul oficial, mi-am continuat antrenamentele individuale, de această dată fără Călin Novăcescu, pentru că, după Urlați, agendele noastre s-au despărțit. Călin a participat la Maratonul Reîntregirii Neamului (proba de 42 km) iar la Băneasa urma să vină doar pentru cros. Anul următor, Călin și-a planificat participarea la curse internaționale puternice, având în spate și sponsori deciși să-l susțină: Maratonul din Sahara, Zidul Chinezesc, IronMan, etc. Eu voi rămâne cantonat în cursele autohtone, alergarea fiind doar un hobby iar participarea la curse, așa cum mi-am stabilit de la bun început, un factor motivant pentru continuarea antrenamentelor și un barometru al formei fizice. Cu două săptămâni înaintea cursei, am reușit să alerg chiar 21 km în cadrul unui antrenament al cărui traseu îmi este foarte la îndemână de parcurs: de acasă, prin Parcul Circului, str. Barbu Văcărescu, Calea Floreasca, Parcul Floreasca, B-dul Primăverii, Parcul Herăstrău (2 ture ale Lacului Herăstrău) și retur, cu mențiunea că, la retur, mai fac și un tur de Parcul Circului. Sunt 21 km și câteva sute de metri. Chiar mă gândeam, acum câteva zile când tot încercam să mă înscriu la semimaratonul Gerar și nu reușeam, ca pe 25 ianuarie, dacă nu voi fi înscris la această competiție, să alerg pe traseul meu de 21 km sub egida "Gerarul meu".

În săptămâna care a precedat cursa, m-am tot agitat să-mi găsesc niște pantofi impermeabili pentru trail însă nu am reușit așa că, în dimineața zilei de duminică, 14 decembrie, eram resemnat în timp ce mă încălțam cu pantofii mei Kalenji, făcuți din pânză rară. Am folosit o cremă încălzitoare pentru tot trenul inferior și consider că a fost o decizie bună pentru că frigul din pădure, înainte de cursă, era destul de pătrunzător, fiind și ceață.

La start, m-am întâlnit și cu Daniel Lupa și Anca Tifigiu - cei alături de care speram să alerg la Gerar dacă am fi reușit să ne înscriem. Această cursă era și o alergare test pentru noi trei, ca să ne verificăm ritmul și să ne dăm seama în ce măsură puteam face echipă împreună, la Gerar. Pe cei doi i-am îndrăgit de cum i-am văzut, deși era pentru prima dată când ne întâlneam. Eu chiar aveam ceva emoții pentru că cei doi au mai multă experiență într-ale alergării, Lucian - de exemplu - fiind chiar alergător montan. De asemenea, m-am întâlnit și cu Daniel Moga - aproape un consătean de-al meu - care, la cei douăzeci și ceva de ani aleargă foarte rapid, are deja câteva curse de maraton la activ iar aici alerga pentru un loc pe podium. Un tânăr cu veleități reale de alergător, cu perspective extraordinare în contextul vârstei sale.

Pentru mine, aceasta era și prima cursă pe care urma să o monitorizez cu primul meu ceas de alergare: un Garmin Forerunner 220 achiziționat cu doar două zile înainte (până atunci, la toate cursele anterioare alergasem cu un ceas Suunto Ambit2 al unui coleg de serviciu). Înregistrarea cursei cu acest dispozitiv este aici. 

La scurt timp după start, am părăsit aleea asfaltată de la Restaurantul Casa Albă și am intrat în pădure, acolo unde noroiul era atoatestăpânitor. Imediat încălțămintea s-a încărcat cu noroi, devenind mai grea decât era în realitate, iar aderența cu solul era foarte precară. Înaintarea era destul de dificilă, în aceste condiții, iar încordarea în membrele inferioare mult mai accentuată. Au fost nenumărate situațiile în care am simțit că-mi pierd stabilitatea însă am reușit să rămân pe picioare, în detrimentul vitezei. Efortul general, în aceste condiții, era mult mai mare decât în mod obișnuit la o cursă prin pădure și concentrarea mentală se afla, de asemenea, la cote ridicate. Când am ajuns la punctul de hidratare de la km 7 îmi simțeam picioarele destul de obosite iar gândul că mă aflam abia la 1/3 din distanța totală nu era de natură să mă motiveze foarte tare. Totuși aveam un motiv de liniște, care m-a și ajutat foarte mult pe parcursul întregii curse: aveam picioarele destul de uscate în interior. Evitasem să calc prin bălți, găsisem întotdeauna variante alternative iar menținerea picioarelor uscate îmi dădea acea stare de confort care contrabalansa dificultățile legate de menținierea aderenței cu solul. 

Undeva pe la kilometrul 12 am gasit chiar o porțiune de 1-2 km fără noroi iar acea bucată de drum a fost ca o gură de oxigen. Am reușit să mă relaxez, atât mental cât și la nivelul picioarelor iar gândul că trecusem deja de jumătatea cursei a făcut să simt cum mi se reîncarcă bateriile pentru ultima parte a cursei. 

La punctul de hidratare de la km. 17 am încercat să beau niște apă însă era foarte rece iar senzația resimțită în gură a fost de-a dreptul respingătoare. Nu aveam nevoie de nimic foarte rece ci doar de puțină apă la temperatura corpului meu însă am realizat că pretențiile mele erau ușor exagerate în condițiile atmosferice din acel moment.

Totuși, la km 17 s-a întâmplat ceva ciudat și nu reușesc exact să-mi dau seama ce. Poate faptul că am reintrat pe un teren cunoscut, adică în Pădurea Băneasa (între km 7 și 17 parcursesem pădurea Tunari care îmi era complet necunoscută) a făcut să simt cum picioarele îmi prind aripi. L-am prins din urma pe Lucian care toată cursa, până atunci, alergase înaintea mea și am început să depășesc și alți alergători care păreau că sunt cu energia la capăt. Finalul de cursă l-am făcut în sprint, fără să simt oboseala acumulată până în acel moment. Cu un timp ușor sub 2 ore și 4 minute, am ajuns cu mai mult de 11 minute mai repede decât îmi planificasem pentru această cursă care mi s-a părut a fi cea mai dificilă dintre cele 4 ale toamnei anului 2014. La mai puțin de 3 minute în urma mea au trecut linia de sosire, în același timp, Lucian și Anca pe care o pierdusem în urmă după primii 5 km însă am aflat că avusese doar o problemă cu un șiret. Timpii aproape concomitenți în care am terminat toți 3 cursa ne-a demonstrat că fusesem inspirați să formăm o echipă în perspectiva cursei Gerar și - de ce nu? - în perspectiva altor curse la care se va mai alerga în echipă în anul 2015.

BTR a fost și prima cursă în care am experimentat alergarea pe b.p.m. muzical (170 bpm) care se demonstrase a fi foarte eficientă în alergările lungi din timpul antrenamentelor sub aspectul menținerii ritmului și cadenței constante, precum și a lungimii pasului care era strict determinată de cadență. Aveam o compilație de 60 de minute pe telefon, pe care am ascultat-o de 2 ori în timpul cursei, renunțând la ea în ultimele minute când am dat drumul la sprint. 

De asemenea, a fost prima mea cursă în sezon de iarnă, chiar dacă a lipsit zăpada iar peisajul a fost, mai degrabă de toamnă târzie. Totuși, unele dintre antrenamente s-au desfășurat într-un cadru hibernal (anul acesta a nins la 1 decembrie), în condițiile în care niciodată, până acum, nu am conceput să ies iarna la alergare (chiar și în toamna acestui an îmi planificasem ca ultima mea cursă să fie cea de la Crosul Cramelor după care să-mi pun ghetele-n cui până la primăvară). Acum deja ideea de a alerga iarna nu mă mai sperie, ca dovadă demersurile pentru înscrierea la Semimaratonul Gerar (25 ianuarie 2015). Pot spune chiar că toate alergările pe care le-am făcut de la 1 decembrie până la această cursă, desfășurate la zero sau sub zero grade Celsius, au avut ceva irezistibil în ele pentru mine. Poate faptul că, în ciuda impactului temperaturii scăzute asupra mea în momentul ieșirii din casă, la câteva minute după ce începeam să alerg, începeam să mă simt confortabil și să nu mai resimt deloc frigul. Această senzație a fost și un factor extrem de motivant în alergări, știind faptul că, dacă mă opresc înainte să ajung acasă sau la destinație, ar fi urmat să resimt senzația neplăcută de frig, combinată și cu umezeala transpirației. 

Aceasta a fost povestea celei de-a doua curse de semimaraton din acest an, una care nu a fost planificată decât târziu, aproape de finalul toamnei, după ce terminasem cu Crosul Cramelor și mă gândeam că în niciun caz nu pot să-mi pun ghetele în cui până în martie. Cu siguranță însă, a fost ultima cursă oficială a anului 2014.