Al doilea Gerar

Primul a fost în ianuarie 2015, atunci când a luat ființă echipa Melcii si Broscuța formată din Anca Tifigiu, Daniel Lupa și eu. Atunci, după primul Gerar, scriam că "cel mai mult, cel mai profund, îmi doresc să mai alerg alături de acești doi oameni: Anca și Lucian. Am fost 3 necunoscuți care au reușit să facă o echipă ca și cum s-ar fi cunoscut de mult timp. Această cursă care ne-a ținut împreună preț de 2 ore, ne-a legat, ne-a sudat ca o echipă și a creat o stare pe care ar fi păcat să o pierdem". În tot cursul anului 2015, au mai fost numeroase ocazii în care m-am reîntalnit cu fiecare dintre cei doi prieteni: La Brașov, la Moieciu, în Bucegi la 7500 și la Ciucaș. Niciodată, în tot acel an, nu am mai alergat în echipă dar de fiecare dată ne-am regăsit cu multă bucurie, cu emoție iar mie unul, de fiecare dată, prezența lor în aceeași cursă, mi-a creat o stare de confort psihic excelentă și m-a motivat foarte mult. Nu am să uit niciodată, de exemplu, semimaratonul de la Ciucaș atunci când moral nu stăteam absolut deloc bine, eram aproape complet demotivat și fără chef de alergare dar am auzit-o pe Anca spunând acel  "...am venit, alergăm şi plecăm!" care, nu știu prin ce minune, mi-a dat un imbold care a generat, spre finalul cursei, cea mai rapidă, frumoasă și memorabilă - pentru mine - coborâre dintre toate cele pe care le-am reușit pe parcursul acelui an. 

Nu țineam neapărat să mai includ Gerarul între cursele mele în anul 2016 mai ales că îmi propusesem să fiu mult mai selectiv după ce, în 2015, am alergat în nu mai puțin de 13 curse după care, fiind primul meu an competițional, m-am simțit destul de obosit. Dar Anca ne-a dat adunarea și a reînscris echipa la Gerar iar gândul că ne vom reuni a căpătat, pentru mine, o semnificație aniversară. Nu puteam, deci, să ratez sărbătorirea unui an de la nașterea unei echipe atât de frumoase, alături de cei doi alergători la care țineam atât de mult. Cu toate acestea, nu am reușit să pregătesc aproape deloc această cursă. După Maratonul de la București, din octombrie, sesiunile mele de alergare s-au rărit extrem de mult. În prima lună am vrut doar să iau o pauză, apoi au apărut tot felul de probleme de sănătate și de altă natură care m-au ținut departe de pista de alergare. Nu am renunțat la mișcare dar nu prea am mai reușit să alerg, unul dintre cele mai importante impedimente fiind o problemă legată de zona lombară care m-a afectat mai bine de o lună. În ianuarie am reușit doar de vreo două ori să ies pe pistă dar spatele m-a cam ținut în șah așa încât nu am forțat. 

Nefiind în cea mai bună formă, am convenit cu Anca și Daniel că nu va fi o cursă în care să avem vreun obiectiv legat de timp, ci pur și simplu ne vom distra și ne vom bucura că suntem iar împreună. Numai că, în ceea ce mă privește, ghinioanele s-au tinut lanț iar în preziua cursei, adică sâmbătă, m-am trezit cu o durere acută, abdominală, în zona de sub coastele din partea dreaptă care îmi punea mari probleme la respirație. Am sperat că este localizată la nivelul oblicilor abdominali însă s-a dovedit, până la urmă, a nu fi o durere musculară. Duminică dimineața lucrurile stăteau chiar foarte rău din acest punct de vedere. Durerea mă chinuise pe tot parcursul nopții iar acum devenise și mai intensă. În mod normal nu aș mai fi ieșit din casă pentru că era evident că nu pot alerga prea bine fără să respir liber dar nici nu vroiam să ratez momentul de sărbătoare pe care îl așteptam de ceva timp. M-am echipat și am pornit spre Politehnică, acolo unde, la fel ca și anul trecut, urma să parcurg în echipă, de 6 ori bucla de 3,5 km din curtea institutului. 

Ne-am reîntâlnit și bucuria revederii a fost foarte mare chiar dacă eu nu eram în parametrii optimi. Lucian visa chiar la un timp mai bun decât cel de anul trecut atunci când, în premieră pentru fiecare dintre noi, am coborât sub 2 ore cu timpul de finalizare a semimaratonului. I-am spus că eu nu pot să sper la așa ceva în starea în care sunt și că nu îmi doresc decât să alerg și să termin cursa.

Vremea, la ora starului, semăna destul de mult cu cea de anul trecut. Tot un grad peste zero, tot fără zăpadă dar ceva mai puține bălți și mai puțin noroi decât atunci. Atmosfera, la rândul ei, cel puțin la fel de bună ca acum un an. Voluntarii, aceiași și la fel de însuflețiți, inspirați și motivaționali ca și anul trecut iar la acest capitol trebuie să recunosc că Gerarul stă mai bine decât alte competiții de acest gen. Momentul startului a fost amânat cateva minute, probabil pentru ca era încă în desfășurare proba de semi masculin. Echipele mixte și feminin urmau să ia startul la 10:45 dar s-a întâmplat undeva spre ora 11:00

Încă după start mi-am dat seama că va fi o cursă dificilă pentru mine, complet diferită de toate cele de până acum. Cu respirația la jumătate din capacitate, era destul de dificil să cresc prea mult ritmul. Fiecare inspirație era însoțită de o durere ascuțită în jumătatea dreaptă a abdomeniului iar aceasta a fost senzația pe care a trebuit să o gestionez pe parcursul celor două ore și aproape jumătate în care am alergat. În primele 4 ture am menținut un ritm constant de 22 min/tură dar în cea de-a 5-a am mai adunat vreo 4 minute în plus, pentru ca, pe ultima tură, să ajung aproape de 30 de minute, durerea fiind mult prea intensă iar peste ea s-au suprapus și contracturile musculare din zona gambelor. 

Pentru mine cursa a decurs lent, monoton și chinuitor așa încât am interacționat destul de puțin cu spectacolul de pe magine și cu mesajele de încurajare ale voluntarilor de pe traseu. Anca și Daniel s-au străduit să mențină o atmosferă optimistă pe tot parcursul cursei și au sporovăit tot felul de lucruri, amintiri și impresii din cursele de peste an, prea puține dintre relatările lor rămânâdu-mi în minte în condițiile în care eu am fost concentrat foarte tare pe gestionarea dificultăților pe care le aveam. Ultima tură a fost și cea mai dificilă și am terminat cursa aproape târându-mi piciorul stâng a cărui gambă era într-o contractură cvasicompletă. Durerea m-a împiedicat să mă bucur foarte tare alături de minunații mei colegi de echipă dar trăiam satisfacția faptului că am reușit să închei o cursă la care altfel nici nu aș mai fi participat. 

După cursă m-am reîntâlnit cu Florin Munteanu care în urmă cu o săptămână câștigase concursul de scări SkyRun iar acum câștigase, alături de Victor Vlad, proba masculină de semimaraton. M-am bucurat, de asemenea, să-l revăd și pe Victor Vlad care face în continuare legea în competițiile de alergări lungi la care participă. 

Este prima dată când mi se întâmplă să am asemenea dificultăți într-o cursă. Dacă nu erau alături de mine Anca și Daniel, probabil că ar fi fost prima dată când nu aș fi participat la o cursă la care m-am înscris sau pe care aș fi abandonat-o înainte de final. Faptul că am terminat-o, departe de a mă bucura, îmi oferă totuși o satisfacție și, mai mult decât atât, reprezintă o experiență pe care o consider importantă pentru că am învățat foarte multe lucruri despre gestionarea durerii și despre senzațiile și reacțiile pe care le provoacă insuficiența aerului respirat în regim de efort. Este o experiență pe care cu siguranță o voi exploata mai târziu, în cursele cu adevărat dificile la care voi participa în acest an. 

A fost a 18-a cursă din viața mea, prima din acest an și prima la care am participat pentru a doua oară. Fiind al doilea Gerar al echipei Melcii și Broscuța, se pune că am creat o tradiție, ceea ce ne obligă să revenim aici, an de an de acum înainte. Cu siguranță însă că, în ianurie 2017, dacă vom fi toți sănătoși, ne vom bate pentru un timp cât mai bun pentru că, la cum au stat lucrurile în clasamentul mixt în acest an, în condiții normale ne-am fi aflat destul de sus, în primul sfert al clasamentului.

(Foto credit: Radu Cristi, Anca Tifigiu, eu)