Maraton Muntii Macin 2017

Am doua idei, pentru inceput:

1. Un maraton montan este o aventura si o provocare majora, fie ca il faci in 4 ore jumate, fie in 8.

2. Cand pornesti intr-o cursa de maraton montan, abordarile fataliste de genu' "las' ca merge" sau "ce-o fi, o fi" ori "il scot eu si p-asta la capat, cumva" nu sunt deloc o optiune viabila. Abordarea trebuie sa fie una pragmatica si pregatirea dedicata inca de la momentul luarii deciziei de participare.

Eu anul acesta m-am decis relativ tarziu asupra calendarului competitiilor la care mi-am propus sa particip, fiind destuld e ocupat cu dezvoltarea unor proiecte personale despre care am sa mai vorbesc, la un moment dat, pe acest blog. Fata de anii trecuti cand imi incepeam sezonul cu cele doua curse din aprilie, de la Brasov, anul acesta nu am mai putut ajunge la ele deoarece s-au suprapus, ca date, cu 2 bootcampuri pe care le aveam programate asa ca am inceput destul de abrupt, cu Maraton Muntii Macin. Totusi nu-mi faceam prea multe probleme, fiind - in viziunea mea - o cursa destul de accesibila daca ma gandeam la inaltimea mica a culmilor acestui masiv muntos. In urma cu doi ani participasem, tot aici, la proba de semimaraton unde castigasem locul III la categoria de varsta si, inca de atunci, imi propusesem sa revin pentru a parcurge si traseul maratonului, din dorinta de a descoperi si mai mult din frumusetea unica a acestei regiuni prea putin cunoscute a tarii noastre.

Am asteptat cu destul de multa nerabdare ziua cursei, mai ales ca sezonul competitional incepuse de ceva timp iar amicii si cunoscutii mei deja aveau curse in picioare in acest an, in timp ce eu nu. Din pacate, nu prea am avut timp nici pentru un program de antrenament specific si m-am antrenat asa, mai mult pe apucate. Colac peste pupaza, in saptamana ce a precedat ziua cursei, nu prea am avut parte de odihna iar ultimele doua zile aproape ca nu am mancat deloc. Cu alte cuvinte, era un adevarat dezastru modul in care ma pregatisem pentru aceasta cursa. Insa m-am gandit ca "merge, nu-i nimic! O scot eu, cumva, la capat!"

Pe 12 mai, seara, ma urcam pe bacul din Braila, rupt de foame si oboseala, dar fericit ca ne vom caza chiar in comuna Greci, acolo de unde se ia startul in cele doua probe ale competitiei. Am ajuns pe intuneric in centrul comunei, acolo unde nea Petrica, proprietarul pensiunii "La Livada", ne-a condus pana la locul de cazare. Nu ma informasem suficient de bine cu privire la conditiile de aici si, in ciuda asteptarilor mele, Pensiunea nu oferea mancare asa ca, rupt de foame fiind, am frunzarit ceva din ceea ce aveam prin sacose, fara insa sa fiu foarte multumit de modul in care ma alimentam in perspectiva cursei. Mai trist a fost sambata dimineata cand efectiv nu am avut ce manca.

M-am dus la 8:30 in zona de start pentru a-mi ridica kitul de participare si am fost bucuros sa ma intalnesc acolo cu multa lume cunoscuta: Razvan Norocel, Sebi Chiriac, Cristina Haita si altii... mult mai multa lume cunoscuta decat in urma cu 2 ani cand, fiind o competitie aflata abia la a doua editie, au venit mai putini alergatori. Acum insa micuta piata din centrul comunei Greci parea ceva mai animata desi suprapunerea, ca data, cu Semimaratonul International Bucuresti, este de natura sa trieze foarte mult participantii la acest eveniment.

Desi era de dimineata si abia jumatatea lunii mai, soarele incalzea, deja, cu mult prea multa putere. Conform prognozelor, dupa pranz urma sa si ploua, lucru care ma bucura foarte mult pentru ca alergarea sub bataia soarelui, asa cum se stie, e naucitoare de-a dreptul. Foamea imi dadea mari batai de cap asa ca am apucat-o prin sat sa caut ceva de rontait. Am ajuns la un magazin de unde am luat o placinta in foietaj iar de la un chiosc mi-am luat o cafea. Prea putin suficient pentru ceea ce avea sa urmeze, dar mult mai bine decat deloc. La ora 10 fara cateva minute m-am dus in zona startului asteptand, linistit, momentul plecarii in cursa.

Si a venit. La 10:02 s-a pornit pe drumul prafuit care ducea spre iesirea din sat si continua spre poalele varfului Tutuiatu. Cand am intrat pe iarba mi-am desfacut betele de trekking si mi-am temperat ritmul constient fiind ca trebuie sa-mi dozez foarte bine energia pentru a face fata orelor de efort pe care le aveam de parcurs. Urcarea spre Tutuiatu, acopera vreo 450 m diferenta de nivel (un sfert din totalul cursei) si este destul de abrupta. Din varful Tutuiatu, traseele de maraton si semimaraton se separa asa ca m-am trezit, brusc singur, asa cum am ramas pana la finalul cursei. Pot spune ca, din acel punct, nu am mai depasit pe nimeni si nici nu m-a mai depasit nimeni, iar alti alergatori am vazut doar in preajma punctelor de alimentare, acolo unde, cand ajungeam eu, plecau cei doi din fata mea iar cand plecam eu ajungea cel care a fost permanent in urma mea.

Din Tutuiatu, am ajuns pe varful Ghiunalt de unde a inceput o coborare pe care am parcurs-o destul de greu datorita marcajului rar si necunoasterii traseului. Insa, pe langa dificultatea identificarii traseului, a mai aparut o problema: caldura. Soarele aflat deasupra, pe un cer lipsit complet de nori, isi facea de cap. Am inceput sa resimt deshidratarea iar dupa km 8 cand, finalizand coborarea, am intrat pe o portiune de campie, s-a suprapus si inevitabilul: lipsa de energie. Dupa zilele de nesomn si nemancare care au precedat aceasta cursa, lipsa de energie era iminenta. Cand am ajuns in primul punct de alimentare de la km 9, pulsul mi-o luase razna (210 bpm) si nu scadea deloc sub 180 desi am stat cateva minute acolo ca sa imi revin. Am mancat cateva felii de lamaie si portocala si am baut multa apa dar caldura si soarele arzator ma zapaceau, pur si simplu. Voluntarii au incercat sa ma incurajeze spunandu-mi ca urma sa intru in padure.

Portiunea impadurita de pe traseul Dealul cu Drum este insa extrem de scurta si se iese rapid pe niste versanti despaduriti unde soarele era, dinnou, atoatestapanitor. Orice incercare de a mari ritmul se transforma, imediat, intr-o crestere exponentiala a ritmului cardiac. Vederea mi se tullbura in mod grav si disparea capacitatea de orientare. Faptul ca alergam absolut singur era extrem de derutant. Am intalnit, la un moment dat intr-o poiana, doua persoane care stateau la plaja si le-am intrebat daca au mai vazut si alti alergatori trecand pe-acolo. Mi-au confirmat acest lucru si m-am mai linistit.

Am urcat pana in varful Carabalu de unde m-am angajat pe o coborare rapida spre Valea Seaca. Coborarea mi-a priit si am ajuns la punctul de alimentare de la km 17 cu un tonus ceva mai bun. Dupa un scurt ragaz aici, unde am mai ras cateva felii de portocala si lamaie, dar si niste covrigei sarati si izotonic, am pornit pe traseul spre Tutuiatu. Ma bucura gandul ca sunt in padure, la umbra, insa conditiile erau departe de a fi prielnice. In ciuda umbrei, aerul era destul de greu respirabil, fiind o zapuseala greu de descris. Senzatia era de sufocare permanenta iar transpiratia curgea din abundenta de pe mine. Pe aceasta portinue de traseu, pana la checkpointul de la km 20, am apelat frecvent la rezerva mea de apa. Urcarea mi s-a parut un chin pentru ca nu puteam sa respir asa cum mi-as fi dorit. Voluntarii de la km 20 m-au anuntat: "Gata! Esti exact la jumatatea cursei!" - o informatie care, cel putin mental, m-a remontat foarte puternic si mi-a dat un impuls bun pentru urmatorii 5 km pe care i-am parcurs destul de rapid. Reintrasem pe traseul de semimaraton pe care il cunosteam de acum doi ani iar asta m-a ajutat sa gestionez mai bine deplasarea pe acest segment. Au fost coborari lungi si line, unde am dat drumul la picioare, dar si portiuni drepte sau in urcare usoara, pe care ma recuperam. Aerul padurii ramanea insa, irespirabil.

La km 25 am iesit definitiv din padure. De aici, urma urcarea catre Varful Suluk Mic si Creasta Pricopanu, o portiune la care ma gandeam cu destul de multa retinere, in primul rand din cauza soarelui. Dar nu mica mi-a fost bucuria cand am constatat ca cerul se umpluse de nori si un vant destul de puternic incepuse sa sufle pe culmile despadurite. Fizic ma simteam deja epuizat insa faptul ca nu era soare si batea acel vant racoros, mi-a dat un impuls destul de bun.

Odata ajuns in Creasta Pricopanu - poate cea mai spectaculoasa parte a Macinului, cu un relief stancos absolut unic - am facut un popas mai lung. Am baut apa, am luat un gel si un anticarcel pentru ca muschii coapselor incepusera sa-mi pulseze. Deplasarea pe Culmea Pricopanu nu a fost dintre cele mai comode din cauza vantului extrem de puternic. De cateva ori am avut senzatia ca aducea si picaturi de ploaie, o ploaie pe care mi-am dorit-o cu disperare in acea zi dar ea s-a incapatanat sa nu vina.

O data ajuns la punctul de alimentare din Saua Serparu, dupa coborarea din Creasta Pricopanu, furtuna parea iminenta. Vantul batea ingrozitor de tare iar voluntarii de acolo faceau foarte greu fata conditiilor. Am parcurs bucla de 2 km cu intoarcere in acelasi punct si, dupa ce voluntarii m-au asigurat ca mai am doar 9 km pana la finish, am pornit-o pe drumul forestier care cobora lin pana in punctul de unde incepeam o noua urcare spre baza varfului Suluk Mare. Starea de epuizare crestea in intensitate asa ca, dupa penultimul checkpoint de la km 34, am luat o pauza sub pretextul de a-mi strange betele pentru ca urma o ultima coborare apoi o portiune dreapta de drum forestier. Norii incepusera sa se risipeasca fara sa scuture macar cateva picaturi de ploaie, lasand loc pe cer, soarelui dupaamiezii. Un soare de-a dreptul naucitor care ma strivea, pur si simplu, pe sol. Am inceput coborarea spre ultimul punct de hidratare de la km 35. Aici am mai baut cateva pahare de apa, cu mare dificultate pentru ca nu reuseam sa tin bine paharul pentru ca voluntarul din punct sa-mi toarne apa din bidon. I-am multumit frumos si am pornit pe drumul acoperit cu pietris mare.

Ultimii 5 km au fost un chin. Alternam momentele de alergare cu cele de mers. Nu reuseam sa alerg mai mult de 4-500 de metri, apoi mergeam. Soarele se incapatana sa-mi incalzeasca corpul, deshidratandu-ma, in conditiile in care mi se terminase si rezerva de apa. Satul Greci mi se parea a fi la o distanta mult mai mare decat cea la care stiam ca ar trebui sa fie conform datelor furnizate de ceas. Dar era mai departe doar in imaginatia mea. Am intrat in sat unde nu mai reuseam deloc sa ma orientez iar localnicii pe care ii intrebam de traseul spre Piata (zona de finish) pareau desprinsi de realitate. Noroc ca am intalnit o alergatoare care finalizase cursa si mi-a dat exact reperele de care aveam nevoie ca sa ajung la finish.

Dupa 7 ore si 40 de minute, insotit pe ultimii metri, ca aproape de fiecare data, de Eva si Filip, am trecut linia de finish. M-am culcat pe micuta portiune de iarba de la marginea drumului, din dreptul portii de finish si am ramas mult timp acolo. Imi era rau. Mai rau decat dupa oricare alta cursa de pana acum. Era evident ca nu fusesem suficient de pregatit sa parcurg cursa asta. Nici macar nu mai aveam puterea sa ma bucur ca am terminat. Nu vroiam decat sa-mi treaca starea de rau si sa se potoleasca toate acele pulsatii sacaitoare din toti muschii trenului inferior. Am stat acolo mai mult de o ora si jumatate, pana am fost in stare sa ma ridic si sa plecam spre pensiunea unde eram cazati.

Privind acum la rece lucrurile, retrospectiv, primul gand care imi trece prin minte este acela ca o fost o cursa foarte bine organizata si am apreciat mai ales implicarea si atitudinea voluntarilor. Intalnirea lor mi-a dat, de fiecare data, un imbold foarte puternic. Dornici sa ajute, oferind informatii prompte si exacte si adresand cuvinte de incurajare, pot spune ca si-au indeplinit in mod exemplar misiunea iar daca am reusit sa termin cu bine, pana la urma, aceasta cursa, a fost si meritul lor. Punctele de hidratare si alimentare au fost foarte bine distribuite pe traseu asa incat nu a fost nevoie sa-mi reincarc rezerva de apa din camelbak niciodata pe parcursul celor peste 40 km, desi, asa cum am povestit, conditiile au fost dificile iar soarele si caldura faceau ca deshidratarea sa fie accentuata. Faptul ca am gasit, in fiecare punct, lamai, portocale si banane, mi-a fost de foarte mare ajutor.

Din punct de vedere al echipamentului, ma felicit ca am optat pentru pantofii Adidas TR7 de vara - extrem de usori, aderenti, foarte comozi, nu mi-au produs absolut niciun fel de probleme sau leziuni la picioare. Compresiile pentru gambe au fost, de asemenea, foarte utile iar tricoul tehnic primit tot aici, in urma cu 2 ani, a fost poate un pic cam gros pentru conditiile acestei curse. Betele de trekking nu au fost absolut necesare decat in vreo 3 puncte de pe traseu. in rest, consider ca mai mult mi-au ingreunat depasarea, mai ales pe coborari.

Dar cea mai importanta concluzie dupa aceasta cursa este ca am riscat enorm pornind la drum fara o alimentatie adecvata si odihna pe masura, in prealabil. Varfurile de ritm cardiac inregistrate pe fondul oboselii, au depasit niste praguri normale si cred ca astfel de riscuri nu trebuie asumate mai ales de catre cineva care nu face alergare de performanta, ci doar ca hobby si pentru sanatate. Am avut noroc ca a fost un traseu relativ usor, cu urcari scurte si diferente de nivel destul de mici. Pe un traseu de genul celor din Carpati, nu cred ca as fi facut fata pana la final, pe aceasta distanta. Nu se pleaca la o asemenea cursa fara un antrenament anterior adecvat, fara o alimentatie prealabila corespunzatoare si fara odihna.

Una peste alta, totul e bine cand se termina cu bine. Cursa este una frumoasa insa parerea mea este ca partea cu adevarat spectaculoasa ramane cea care este acoperita de traseul semimaratonului. Bucla suplimentara din traseul de maraton nu e nici pe departe la fel de spectaculoasa asa ca, daca vii in Macin sa alergi pentru a descoperi frumusetea acestei zone, este suficient sa parcurgi traseul probei de semi si vei vedea tot ceea ce este mai reprezentativ pentru acest masiv. Pentru mine, aceasta a fost cursa cu nr. 30 a "carierei" mele de alergator si prima din seria celor pe care mi le-am planificat in acest an. Ma voi reintoarce, cu siguranta, in Macin, ca sa alerg, convins fiind de unicitatea acestui colt atat de putin cunoscut al Romaniei, dar atat de spectaculos.
(Foto credit: Maraton Muntii Macin - fb page)

•