Prima experiență de trail run la Crosul Cramelor de la Urlați

    Atunci când, în urmă cu 4-5 luni, nu mă puteam vedea alergând pe distanțe lungi, aveam ca reper doar alergările pe suprafață netedă, amenajată, pentru că cele off-road ieșeau complet din sfera mea de abordare mentală, fiind de un non-sens absolut. Sub nicio formă nu puteam să înțeleg ce poate determina un om să alerge pe coclauri (dealuri, munți și în alte locuri neamenajate), în afara manifestării unui anumit nivel teribilism necenzurat. Consideram că trekkingul este suficient pentru a satisface orice nevoie care ar putea fi invocată drept motivație a alergării off-road: nevoia de mișcare, de aer curat, de peisaje, de autodepășire, etc. Chiar și atunci, pe 21 iunie, când scriam despre dorința de a-mi îndeplini un vis, obiectivul pe care mi-l stabileam (să parcurg un maraton montan) avea un caracter mai mult excentric. Am decis aşa pentru a-mi demonstra mie insumi faptul ca pot face asta şi nu pentru că aş fi fost convins că m-ar putea încânta foarte tare practica unei asemenea discipline sportive.

    O anumită licărire în mintea mea a apărut, pentru prima dată, în timpul acelor antrenamente-maraton de scări, alături de Călin Novăcescu, pe stadionul Dinamo, când mi-am dat seama că mi se par cu mult mai interesante decât cele de alergare pe pistă. Apoi am avut două sesiuni de antrenament cu alergări lungi (câte 15 km) la Aluniş (Buzău) şi în Cheile Râşnoavei când am înţeles că există diferenţe mari între o alergare pe şosea, în plan drept şi una pe drum de ţară care să mai fie şi în pantă. A mai venit şi RunFest-ul cu cei 15 km ai săi de Pădurea Băneasa unde am simţit diferenţa între potecă prin pădure şi asfalt: la fiecare tură abia aşteptam să scap de zona betonată, pentru a reintra pe macadam şi poteci unde pur şi simplu mă simţeam mult mai bine. Apoi a fost experienţa trăită alături de cei de la T.T.R. despre care am scris în postarea trecută. Dar trebuia să vină şi momentul unei experienţe ceva mai complete pentru a-mi da seama, cu adevărat, dacă îmi place sau nu să fac trail. Iar acesta a fost momentul participării mele la Crosul Cramelor - 18 octombrie, Urlaţi, Prahova.

Antrenament cu pante, la TTR ed. 35

Deşi semimaratonul de la B.I.M. a fost principalul obiectiv al toamnei, totuşi pe 18 octombrie mi-am mai planificat o cursă faţă de care resimt mult mai multe emoţii: Crosul Cramelor de la Urlaţi (Prahova). Emoţiile sunt legate de faptul că trebuie să alerg pe o distanţă de 17 kilometri, pe un traseu format din poteci pe pământ, iarbă, pietre, gropi, posibil noroi (dacă plouă) şi ce o mai fi pe acolo, care traverseaza nişte dealuri acoperite cu podgorii. Deci nu e vorba de o suprafaţă dreaptă şi plană, aşa cum a fost la semimaraton, ci de una care seamănă, mai degrabă, cu cea de la RunFest, însă având în plus diferenţe de nivel pe întregul parcurs. În ansamblu, este o noutate în raport cu experienţa mea şi aşa extrem de redusă într-ale alergării şi nu mă simt foarte pregătit. Este adevărat că, în cele 3 luni de antrenament de până acum, am alergat de vreo două ori la munte, pe poteci şi drumuri pietruite, cu denivelări şi pante înclinate: la Aluniş (în Munţii Buzăului) şi în Cheile Râşnoavei, de fiecare dată câte 15 kilometri. Iar concluzia mea este că există diferenţe foarte mari între alergarea pe asfalt şi cea pe teren accidentat şi cu pante.

Aşa stând lucrurile, m-am gândit că, în cele 2 săptămâni care despart BIM-ul de Crame, să îmi schimb puţin programul de antrenament clasic, introducând şi pantele în ecuaţie, respectiv potecile. După ce am scăpat de febra musculară rămasă după semimaraton, am trecut la o şedinţă de scări în tribunele stadionului Dinamo iar pentru weekend-ul 11-12 octombrie îmi planificasem o alergare lungă pe un teren care să se asemene, cât de cât, cu cel de la Crame. Nu ştiam însă unde să-l caut, neputând pleca din Bucureşti. Noroc că m-a salvat facebook-ul unde am gasit o pagina intitulată TIME TRIAL Running, aparţinând unui grup de pasionaţi de alergare cu mult mai multă experienţă decât a mea şi care, periodic, se reuneşte în Parcul Tineretului ca să facă antrenamente cu pante. Un astfel de antrenament era programat chiar duminică, 12 octombrie şi pentru mine reprezenta o ocazie nesperată de antrenament adecvat cursei la care urmează să particip.

Primul meu semimaraton - 5 octombrie 2014

Pot spune că am dormit destul de bine în noaptea dinaintea cursei, în ciuda istorisirilor pe care le citisem de la alţii, ba chiar şi în ciuda propriei mele experienţe din timpul antrenamentelor: de fiecare dată când urma să mai sparg câte un prag psihologic, făceam noapte albă. De această dată eram relaxat, poate şi datorită entuziasmului care mă cuprinsese cu două săptămâni în urmă, după RunFest.

Totuşi, cele două săptămâni nu au fost nicidecum liniştite. Nevralgia sciatică de la finalul crosului din pădurea Băneasa, mi-a dat mari bătăi de cap şi tot stresul s-a mutat pe grija pentru recuperare. Iar cu fiecare zi care trecea, stresul se transforma în frustrare întrucât durerile nu încetau să fie prezente şi - cel mai trist - mă împiedicau să alerg. Au fost două săptămâni în care nu am reuşit să alerg iar singurele antrenamente au fost cele de sală, pe bandă, stepper şi bicicletă. 

Primul pas - prima cursă

Un cros de 15 km, în natură, a fost o alegere fericită pentru debutul meu în "cariera" de alergător, mai ales când obiectivul toamnei era proba de semimaraton de la MIB 2014 (din 5 octombrie). Să închei cursa pe picioare şi, în plus, să realizez timpul pe care mi-l propusesem conform programului de antrenament pentru semimaraton, erau principalele mele obiective legate de această primă cursă care avea să-mi ofere şi experienţa atmosferei specifice unei manifestări la care nu mai luasem parte niciodată.

Vremea bună, proximitatea antrenorului meu, atmosfera extrem de motivantă de pe tot parcursul evenimentului, forma în care mă simţeam au contribuit la o experienţă pozitivă şi la un start - zic eu - bun în acest nou hobby. 

Aici puteţi citi întreaga poveste a primei mele curse de alergare într-un concurs care va rămâne de referinţă pentru  mine şi care s-a înscris deja printre cele mai frumoase amintiri legate de această nouă pasiune.

Începutul poveştii mele

Totul are un început. Iar pentru mine, povestea pasiunii pentru alergare a început destul de tarziu, mai precis în preajma varstei de 40 de ani. Pana atunci, deplasarea pe jos fusese deja implicată de cea mai mare pasiune a mea: trekkingul montan. Dar la alergare nu prea mă gândisem decât sporadic, în adolescenţă şi în tinereţe. 

Totuşi, ce s-a întâmplat? Cum m-am trezit, dintr-odată, alergând? Iata aici începutul poveştii mele: un vis care devine realitate cu ficare zi care trece. 

Totul are un început iar acesta este foarte important. Nu mai puţin importantă este însă şi continuarea. Acest jurnal va fi martorul acestei continuări a visului meu, pe care o doresc cât mai lungă.