În mod normal ar trebui să mă opresc aici cu postarea deoarece, pentru mine, această cursă nu poate fi descrisă în cuvinte, ci doar în sentimente. Este o cursă pe care am trăit-o doar cu sufletul, mintea mea încetând să mai raţioneze încă de când am ajuns, sâmbătă dimineaţa, la ora 6.00, în zona Lacului Bâlea şi am simţit în nări răsuflarea răcoroasă a Făgăraşului. Venisem aici după o lungă despărţire de aceste locuri în care, ori de câte ori am ajuns, am lăsat câte o părticică din sufletul meu. Venisem aici să-mi reîntâlnesc acele bucăţi de suflet lăsate priponite de stâncile reci şi contondente ale celui mai drag prieten al meu: Făgăraşul. Acele stânci care îmi juliseră de atâtea ori mâinile şi picioarele, îmi spintecaseră rucascul sau cortul ori hainele, îmi zgâriaseră bocancii şi îmi îngheţaseră mâinile, într-o bizară manifestare a sentimentului de prietenie pe care ni-l nutream reciproc.
M-a primit frumos, ce pot să spun! Cu un cer limpede, lăsându-mă să-i zăresc întreaga măreţie şi frumuseţe a culmilor scăldate în razele dimineţii, dar dojenindu-mă, totodată, pentru această lungă despărţire, cu răcoarea ascuţită care mi s-a-nfipt direct în carnea muşchilor nedezmeticiţi încă după un somn mult prea scurt. Ajunsesem în Cârţişoara abia la miezul nopţii dinainea cursei aşa că timpul de odihnă a fost cu mult mai scurt decât mi-aş fi dorit sau decât aş fi avut nevoie. Dar ce mai conta oboseala în faţa bucuriei acestei reîntâlniri? Nu mai conta pentru că nu venisem aici ca să alerg într-o cursă, ci venisem să alerg pentru a-mi reîntâlni şi redescoperi cel mai bun prieten. Nu aveam niciun obiectiv ci doar visam, îmi doream să ajung încă o dată pe Negoiu - vârful despre care am spus întotdeauna că a fost în mod crunt nedreptăţit de natură fiind al doilea ca înălţime din România, cu doar 9 metri mai mic decât Moldoveanu, pentru că, prin aspectul lui, prin dificultatea traseelor care asigură accesul către el (Custura Sărăţii, Strunga Ciobanului, Strunga Dracului, Strunga Doamnei), prin măreţia şi prin frumuseţea lui unică, ar fi meritat să fie primul. Apoi îmi doream să ajung încă o dată la lacul Călţun, cel care de prea puţine ori mi se dezvăluise în toată splendoarea lui pentru că, cel mai adesea, clocotea precum o oală pe foc, fiind învăluit în rotocoale dense de ceaţă. Ce furtuni cumplite, ce vijelii şi ce dezlănţuiri ale naturii mi-a fost dat să văd, de atâtea ori, la Călţun!
