Sub soarele Greciei, pe urmele zeilor - Olympus Marathon 2016

Maratonul Olimpului 2010 sau momentul in care am aflat ca exista alergare montana

Se implinesc exact 6 ani de cand am venit pentru prima oara in Grecia alaturi de Ingrid si Jon care urmau sa participe pentru prima data la Maratonul Olimpului. La acea vreme, ideea de a alerga pe munte, pe o distanta de aproape 45 de km mi se parea nebunie curata si nu puteam intelege ce anume poate motiva un om sa se supuna unui asemenea chin si - de ce nu? - unui risc enorm pentru santate. Nu mai vorbesc de faptul ca mi se parea o chestie absolut imposibila si ma uitam ca la extraterestri la acel grup de oameni cu aspect ciudat care stateau aliniati la startul competitiei. Si mai ciudat ma uitam la cei care au ajuns la Prionia (checkpointul de la km 31 al cursei), respectiv la linia de finish din Litochoro. Sa parcurgi o asemenea distanta plecand de la nivelul marii, urcand pana la altitudinea de aproape 2900 m si coborand din nou pana aproape de nivelul marii, era ceva ce mintea mea nu putea procesa. M-a impresionat foarte mult sa fiu martor la un asemenea eveniment dar nu pot spune ca m-a atras atunci, in vreun fel, ideea de a face si eu, vreodata, asa ceva. Mai ales ca eu consideram, la acel moment, ca asemenea performante sunt apanajul celor mult mai tineri decat mine sau a celor care, chiar daca sunt mai in varsta, au facut sport de performanta toata viata lor.

Impresia pe care mi-a creat-o ceea ce am vazut atunci, avea sa-si produca efectele asupra mea abia 4 ani mai tarziu cand am inceput sa alerg. Iar ideea de a ajunge si eu pe Muntele Olimp a aparut anul trecut cand am inceput cursele de alergare montana. Totusi, experienta aproape traumatizanta a participarii la Marathon 7500 - "Hobby" - o cursa cu date tehnice asemanatoare cu cele ale Maratonului Olimpului (45 km, 3200m D+) - nu a fost de natura sa-mi dea prea multe sperante legate de sansele mele de a finaliza un asemenea traseu, mai ales ca existau cateva circumstante care faceau ca Olimpul sa fie mai dificil de parcurs decat Bucegii: urcusul pe o distanta de 22 km care acoperea o diferenta de nivel pozitiva de 2700 m (ceva fara echivalent in Romania), temperatura din Grecia la sfarsitul lunii iunie, baremul de timp total de 10 ore si baremele intermediare scurte (eu parcursesem cursa de 45 km de la "7500" in 14 ore!). Cu toate acestea, dorinta de a-mi demonstra ca pot si eu face acest traseu sau macar de a incerca sa-l parcurg chiar si doar poate a vedea ce inseamna, a fost suficient de mare astfel incat in prima luna a anului am decis sa ma inscriu.

Pregatirea pentru Maratonul Olimpului

Anul acesta, pana sa plec in Grecia, am participat la 5 curse montane, cu gandul la Olimp. Pentru prima data, in 3 dintre aceste curse am introdus si betele de trekking ca accesoriu ajutator si am exersat tehnicile de deplasare cu acestea. Doua dintre aceste curse au inclus trasee de peste 30 km. Dupa toate aceste experiente, am capatat mai multa incredere in sansa de a finaliza cursa din Olimp insa baremul de timp de 10 ore ramanea, in continuare, un obiectiv greu de realizat. Intre aceste curse, am inmultit antrenamentele de anduranta, atat pe stadion (sesiuni de scari) cat si in sala (sesiuni de ergometru si eliptica). Nu m-am antrenat atat de mult cat mi-as fi dorit pentru ca nu am avut atat de mult timp la dispozitie, insa antrenamentele parcurse au fost intense. Din punct de vedere al echipamentului, singurul accesoriu achizitionat special pentru aceasta cursa, in plus fata de ceea ce deja aveam, a fost perechea de pantofi Adidas Kanadia pe care i-am considerat foarte potriviti pentru asteptarile mele: extrem de usori si comozi, cu o talpa care promitea o aderenta buna.

Am ajuns in Grecia pe 23 iunie pentru ca am programat in perioada cursei si o vacanta aici, pentru intreaga familie. Ne-am cazat undeva in Limani Litochorou, adica foarte aproape atat de Dion (locul de unde se ia startul cursei), cat si de Litochoro (finish), intr-o vila cocheta, aflata pe plaja, cu o curte mare si bine ingrijita, un loc ideal pentru relaxare.

Startul cursei...

In dimineata zilei de duminica, 26 iunie, la ora 5 eram deja in Litochoro, in locul pentru imbarcarea in autobuzele care ne duceau spre start. Organizatorii au anuntat faptul ca cei mai numerosi straini inscrisi la cursa provin din Romania (peste 30) asa incat a fost foarte lesne sa ma intalnesc cu unii dintre ei inca din statia de autobuz sau la start: Dinu Turcanu, Ilie Rosu, Mihai Cristea, Vlad Bogdan, Andrei Gheorghiu si altii ale caror nume nu-l cunosc. Toti erau alergatori cu mult mai experimentati decat mine, iar unii dintre ei mai parcursesera, in trecut, aceasta cursa, cum era si cazul lui Ilie Rosu care revenise aici pentru a 6-a oara. Chiar mi-am propus sa incerc sa ma tin de nea Ilie pe traseu, gandindu-ma ca imi va fi util sa alerg langa cineva care cunostea bine drumul, asa ca m-am asezat cat mai aproape de el la start, destul de in fata in plutonul celor aproape 1000 de alergatori prezenti langa situl arheologic din Dion, locul traditional de unde se porneste in aceasta cursa.

Vremea era numai buna de alergat: ceva nori pe cerul unei zile care se anunta la fel de caniculara ca toate celelalte in aceasta perioada, in Grecia. Startul fiind programat pentru ora 6:05, nu-mi faceam probleme legate de primii kilometri, pana la intrarea pe culmile impadurite de la poalele Olimpului. Aveam emotii legate de portiunea situata in golul alpin, intre kilometrii 17 si 25, dar si pentru portiunea dintre Prionia (km 31) si Litochoro (finish) in care, chiar daca traversa tot o zona impadurita, urma sa ajung intr-o perioada a zilei cu temperaturi de peste 30 de grade. Pentru faptul ca existau nu mai putin de 13 puncte de hidratare desfasurate de-a lungul intregului traseu, nu-mi faceam prea multe probleme legate de alimentarea cu apa, in schimb nu stiam cum va raspunde corpul meu la efortul facut in conditii de temperatura atat de ridicata, acesta fiind un alt element de noutate pentru mine. In camelback aveam o rezerva de 1,5 litri de apa din care imi propusesem sa consum doar in caz de nevoie, intre punctele de hidratare.

La ora 6:05 s-a dat startul si s-a pornit destul de tare pentru o cursa pe o asemenea distanta. Ilie Rosu a pornit mult mai repede decat ma asteptam si, desi am fost tentat sa ma tin dupa el, am renuntat la un moment dat gandindu-ma ca ritmul era prea rapid pentru ceea ce aveam de parcurs in acea zi. Vlad Bogdan era ceva mai temperat insa am ramas si in urma lui, preferand sa-mi impun, totusi, un ritm in care sa ma simt eu confortabil. La putin timp dupa start a inceput sa ploua insa pentru putin timp si chiar ma gandeam ca ar fi fost mai potrivit ca acest lucru sa se intample in a doua parte a cursei, atunci cand sansele erau mai mari ca temepratura sa fie insuportabila.

Dupa aproape 5 km, a inceput ascensiunea pe primele culmi de la poalele Olimpului. Inclusiv textura solului pietros-nisipos si sfaramicios mi-a creat ceva probleme, fiind complet diferit de cel specific traseelor montane de la noi. Am scos betele de trekking pentru a ma ajuta in pante dar in scurt timp le-am strans la loc, fiind apostrofat de catre ceilalti alergatori. Nu vazusem in Regulamentul competitiei faptul ca, pana la punctul de control de la Koromilia (PC3 - km 10), utilizarea  betelor este restrictionata din cauza numarului mare de alergatori.

La PC 2 - Orlias (km 8,5 - alt. 740 m.) am avut o prima surpriza neplacuta: nu existau, la punctul de hidratare, recipiente din care sa bei apa. In cursele din Romania, la toate punctele de hidratare organizatorii iti ofera si pahare de unica folosinta sau sticlute mici in care sa bei apa. Aici, toti alergatorii  care doreau sa se hidrateze, primeau apa in recipientele proprii. Am pierdut ceva timp acolo incercand sa gasesc o solutie pentru a bea putina apa dar, in cele din urma, m-am hidratat din rezerva pe care o aveam in camelback si am plecat mai departe. Aveam in bagajul cu care venisem in Grecia si un bidon de hidratare insa nu-mi trecuse prin cap sa-l iau in cursa, decat cel mult ca alternativa la camelback in cazul in care as fi ajuns la concluzia ca punctele de hidratatare sunt asfel pozitionate incat sa nu am nevoie de mai mult de 500 ml de apa de la un punct la altul. Cum insa nu aveam o asemenea garantie, am ales camelback-ul (si bine am facut!).

PC 5 - Petrostrouga

Povestea cu hidratarea s-a repetat si la primul checkpoint de la Koromilia (PC 3, km. 10,4 - alt. 980 m) unde imi propusesem sa ma alimentez si cu o bautura izotonica. A trebuit sa ma multumesc cu hidratarea direct de la o teava, cu palma facuta caus, sub apostrofarile celorlalti alergatori care stateau la coada asteptand sa-si umple bidoanele. Aici am pierdut mult timp incercand, totusi, sa gasesc o solutie pentru o gura de bautura izotonica insa riscam sa ies din baremul de timp (2 ore de la start) daca mai intarziam mult asa ca am renuntat. In schimb, mi-am desfacut betele, fiind punctul de la care aveam voie sa le utilizez. De aici, poteca sa devenit mult mai ingusta, permitand deplasarea doar in sir indian, iar panta s-a accentuat semnificativ. 

Urmatorii kilometri, pana la PC 4, au insemnat, pentru mine, un slalom foarte dificil printre alergatorii din fata mea. Am inceput sa recuperez ceea ce pierdusem pe portiunea dreapta din primii kilometri ai cursei pentru ca pe aceste pante, cei care ma depasisera in viteza la inceput, acum inaintau foarte lent si eram suprins sa vad ca multi nici nu aveau vreo tehnica de urcare, ci o faceau destul de haotic si cu o mare risipa de energie. Surpriza neplacuta pe care am avut-o incepand cu acest segment, era faptul ca cel din fata nu se dadea la o parte pentru a fi depasit. La cursele montane din Romania, de cate ori ajungeam din urma un alergator din fata, aceasta se dadea automat la o parte pentru a-mi face loc daca se deplasa mai alent. Aici nu! Am pierdut foarte mult timp in spatele fiecarui alergator incercand sa-l depasesc. Imi ceream scuze, incercam sa-l fac atent ca sunt in spate dar, de cele mai multe ori, niciunul nu intorcea nici macar capul iar daca o facea, nu reactiona in niciun fel dupa aceea. Sentimentul a fost destul de frustrant, mai ales in conditiile in care locurile in care puteam depasi erau destul de putine. 

La PC 4 - Bara (km. 12,5 - alt. 1640 m) am baut apa tot la teava, cu palma, sub o noua ploaie de apostrofari. Le-as fi zis si eu cateva pentru faptul ca nu stiu sa se dea la o parte cand sunt ajunsi din urma de un alergator mai rapid dar era evident ca nu avea niciun sens sa intru intr-o polemica absurda, intr-un asemenea context. Dupa ce am baut suficienta apa, am pornit mai departe, pe pantele abrupte ale versantilor impaduriti cu pin, incercand sa si admir cat puteam de mult din peisajele care mi se dezvaluiau. Reuseam sa mentin un ritm bun pe urcare, in ciuda dificultatilor pe care le intampinam la depasiri. Muschii picioarelor deja incepusera sa imi arda si nu intamplator, avand in vedere ca, dupa PC 4, cu fiecare pas imi depaseam tot mai mult oricare dintre cele mai lungi ascensiuni neintrerupte pe care le parcursesem vreodata, pana acum, atat ca distanta cat si ca diferenta de nivel.

La PC 5 - Petrostrouga (km. 15,3 - alt. 1940 m), care era si cel de-al doilea checkpoint cu timp intermediar, am ajuns cu 5 minute inainte de expirarea baremului de 3:30 ore. Bineinteles ca s-a repetat povestea cu hidratarea insa aici am avut sansa sa gasesc o sticla de 2 litri goala, abandonata, pe care am luat-o si am baut cu ea atat apa, cat si izotonic. Am ramas cam 5 minute in acest punct, pentru a ma alimenta si a-mi odihni putin picioarele ai caror muschi incepusera sa doara de la urcusul nesfarsit si accentuat. Dupa cele 5 minute am pornit din nou la drum, apropiindu-ma tot mai mult de portiunea de gol alpin.

PC 7 - Oropedio Mouson

La scurt timp dupa ce am parasit punctul de control de la Petrostrouga, am iesit din padure in golul alpin. Daca in portiunea de padure solul fusese destul de asemanator cu ceea ce eram obisnuit si eu, pe la noi, aici in Olimp, la peste 2000 de metri altitudine totul era foarte arid, uscat si sfaramicios. Locurile acoperite de iarba erau din ce in ce mai putine si predominau bolovanii si praful. Cerul, intre timp, se curatase complet de nori asa ca urcam sub soarele arzator care ma naucea, chiar daca temperatura era la un nivel destul de confortabil datorita altitudinii mari. In schimb, peisajele erau extraordinare dar le admiram doar in secvente extrem de scurte pentru ca ma concentram mult pe deplasare. Oboseala era tot mai mare, muschii picioarelor ma ardeau de la panta accentuata (parcurgeam o diferenta de nivel de aprox. 500 de metri, pe o distanta de doar 2,5 km, intre PC 5 si PC 6) iar setea... da, aici, sub acest soare care se apropia de zenit, setea devenea omniprezenta. Trageam guri mici de apa foarte calda prin furtunul camelback-ului dar parca nu aveau niciun efect. Bratele imi obosisera si ele iar palmele ude parca nu mai aveau suficienta aderenta pe manerele betelor de trekking.

Cand am vazut, pe o culme, grupul de voluntari de la PC 6 - Skourta (km. 17,7 - alt. 2425), am simtit ca prind aripi si nu visam decat la o gura de apa pe care nu stiam cum o voi procura, neavand recipient la mine. Ceea ce am gasit acolo insa nu a avut rolul de a ma motiva prea mult. Toate bidoanele de apa erau goale iar voluntarii se chinuiau sa scurga ultimile picaturi din fiecare, in sticle de plastic. Am admirat preocuparea lor si efortul pe care il faceau scurgand fiecare picatura din fiecare bidon dar nu am inteles cum au ajuns in situatia asta si, mai ales, de ce nu au portionat in mod corect cantitatea de apa pe care au avut-o astfel incat sa ajunga la toti alergatorii. Una dintre voluntare mi-a intins o astfel de sticla in care reusise sa adune maxim 100 ml de apa. Am tras mai intai o gura din rezerva mea, apoi am baut apa din sticla care mi-a fost intinsa pentru a ramane cu senzatia de racoare in gura. Ma gandeam cu groaza ca mai erau 7 km de gol alpin, pana la Refugiul A (PC 8) si ca, probabil, pana acolo nici nu aveam sansa de a gasi alta sursa de apa in afara de ceea ce mai aveam in camelback. 

De aici si pana la PC 7 Oropedio Mouson, mai erau 3 km pe parcursul carora urma sa mai urc o diferenta de nivel de doar 270 m, ceea ce insemna ca panta urma sa se mai domoleasca, desi pe primele sute de metri a ramas la fel de accentuata ca si pana aici. Dupa mai putin de un kilometru, am ajuns pe o culme stancoasa de unde mi s-a dezvalut un piesaj absolut superb, cu varful Myticas (alt. 2917 m) in fata, in toata splendoarea lui, si cu vaile foarte adanci care se desfasurau pana la baza muntelui, spre mare. De aici am putut sa reiau pasul de alergare pentru ca au predominat portiunile drepte iar pantele pe care le-am mai parcurs erau foarte line. Schimbarea peisajului si, mai ales, a configuratiei traseului, a avut rolul de a ma motiva foarte puternic si in scurt timp am ajuns la PC 7 - Oropedio Mouson (km. 20,8 - alt. 2690 m), cu 10 minute inaintea expirarii baremului de timp (5:30 ore) dupa ce am depasit in mare viteza un alt grup de alergatori dintre care cineva, intr-o engleza foarte stricata, ma intreba cum de alerg asa repede si daca nu ma dor si pe mine picioare. "Ba da, ma dor! Dar cui ii pasa?" i-am raspuns. Am invatat de mult sa gestionez senzatia de durere a picioarelor si, atat timp cat nu apar contracturile care sa-mi limiteze posibilitatea de miscare, totul este in regula. Iar contracturile le previn cu doze corespunzatoare de magneziu si Zdrovit (anticarcel) dar si cu bauturi cu electroliti.

Punctul de alimentare organizat la refugiul de la Oropedio Mouson era foarte bine aprovizionat. Aici mi-am umplut camelback-ul si am baut apa pe saturate, dupa care am si mancat cate ceva din ceea ce ofereau acolo organizatorii (sincer, nu-mi mai aduc aminte ce anume pentru ca eram foarte obosit). Acest refugiul este pozitionat chiar in fata uriasei stanci care este vf Myticas (Nasul, in limba greaca) de care este despartit de o vale circulara foarte adanca si acoperita de grohotis, care este strabatuta, pe curba de nivel, de o poteca pe care se desfasoara si traseul maratonului. 

PC 9 - Prionia

Am plecat de la Oropedio Mouson intr-un ritm destul de lent pentru ca mi-am dorit sa acopar cu privirea cat mai mult din acest peisaj extraordinar absolut unic. Trebuie sa ajungi aici pentru a intelege de ce grecii au mitificat acest munte si de ce au ales acest loc drept resedinta zeului lor suprem: ZEUS. Maretia acestor locuri este coplesitoare si m-am decis sa ma reintorc aici, nu neaparat pentru a mai alerga intr-o cursa, ci mai degraba pentru o tura mai lunga de trekking, intr-o alta vacanta, in care sa pot ramane aici mai multe zile pentru a ma putea bucura din plin de frumusetea muntelui sfant al grecilor antici.

Dupa ce am ocolit valea circulara de la baza Myticasului, au inceput portiunile de coborare Urmatorul punct de control era la Refugiul A - alt.2060 m pana la care erau ceva mai mult de 4 km. Am avut din nou de furca cu alergatorii lenti pe care incercam sa-i depasesc pe portiunile de coborare. Totusi plutonul de alergatori se rarefiase destul de mult asa incat nu am avut prea multe "obstacole" pana la Prionia. Principalul obstacol l-a constituit textura solului: pietros-nisipos, adica foarte alunecos dar pantofii s-a dovedit a fi destul de aderenti iar betele mi-au conferit acel plus de stabilitate care sa ma puna la adapost de pericolele accidentarilor. Alergam cu multa precautie insa ma simteam bine cu aceasta schimbare a tipului de efort dupa atatea ore de ascensiune. 

Cea ce m-a surprins, din punct de vedere al organizarii, pe portiunea de traseu dintre PC 7 si PC 8 (Refugiul A)  a fost asigurarea tuturor zonelor de traseu periculos cu echipaj medical de interventie. Erau portiuni in care poteca era rupta sau traversa pante prea accentuate, acoperite de grohotis; in toate aceste locuri, nu lipsea cate o echipa de interventie compusa din cate doua persoane specializate in acordarea de prim ajutor, dotata cu tot ceea ce avea nevoie pentru interventie.

La PC 8 - Refugiul A (km. 25 - alt. 2060 m) am ajuns in baremul neoficial de timp (6:30 ore) iar de aici pana la checkpointul de la Prionia  mai aveam 6 kilometri si o coborare de nivel de 930 metri, pe care trebuia sa le parcurg in cel mult o ora pentru a respecta baremul oficial. Numai ca de aici s-a intamplat ceva... Zona de padure cu o coborare foarte accentuata pe un teren foarte accidentat, plin de bolovani si radacini, pe fondul oboselii mele accentuate, a facut sa avansez destul de lent si sa ma lovesc de mai multe ori in pietrele de pe poteca. In scurt timp am inceput sa fiu din nou depasit, ceea ce nu mi se mai intamplase dinainte de PC 2-ul de la Orlias (km. 8,5). Pe masura ce coboram in altitudine aerul se incalzea din ce in ce mai mult iar zonele despadurite aveau un impact dezastruos pentru ca soarele amiezii, pe fondul unui cer perfect senin, era absolut ucigator. 

Desi a fost vorba de o coborare, pentru mine a fost cea mai dificila portiune din tot traseul de la Olympus Marathon. Pe ultimii 3 kilometri din cei 6 pana la Prionia, am avut senzatia ca ma tarasc iar respiratia era tot mai dificila din cauza caldurii si prafului. In plus, ramasesem si fara apa in camelback. Imi era dinc e in ce mai rau iar perceptia vizuala era puternic afectata. Nu-mi aduc aminte sa ma mai fi confruntat in vreo cursa, cu o asemenea stare de rau. M-am lovit de nenumarate ori cu varful pantofilor in pietre apreciind gresit distanta sau cat de mult sa ridic picioarele si au fost mai multe momentele in care am fost la un pas sa cad. Eram ametit si erau frecvente momentele in care vederea mi se intuneca. Simteam cum temperatura aerului creste cu ficare suta de metri pe care o coboram, astfel incat, atunci cand am ajuns in Prionia (CP 9, km. 31,1 - alt. 1130 m), eram pe punctul de a ma prabusi. Aici temperatura aerului era de 35 de grade Celsius! Ca prin vis l-am auzit pe arbitrul de cursa spunandu-mi ca am depasit baremul de timp cu 10 minute si ca nu mai pot continua. Aceasta veste avea sa imi provoace si mai mult rau. 10 minute! Am facut, rapid, inventarul tuturor momentelor din cursa in care am intarziat din cauze care nu aveau legatura cu limita mea fizica. Ma oprisem de nenumarate ori sa filmez. Cu siguranta, cap la cap, mai mult de 10 minute. Apoi timpul pe care il pierdusem la punctele de hidratare pentru ca nu aveam recipient. Iar cel mai mult timp il pierdusem, desigur, in spatele alergatorilor prea lenti si care nu-mi lasau loc sa-i depasesc.

In Prionia exista si un izvor natural cu debit mare. Am stat mai mult timp la el ca sa beau apa pe saturate si sa-mi umplu camelback-ul. Nu stiam ce sa fac, eram foarte dezamagit de aceasta intarziere si priveam absent la grupul de alergatori care devenea tot mai numeros, compus din cei ajunsi aici dupa baremul de timp de 7:30 ore. Arbitrul de cursa imi spusese ca trebuie sa raman aici si sa astept venirea autocarului care ii va transporta in Litochoro pe toti alergatorii opriti din cursa. "Dar eu am venit aici ca sa alerg tot traseul, nu sa ma opresc dupa 30 km!" am gandit si m-am dus intins la arbitru ca sa-i spun ca eu vreau sa continui. A inceput sa-mi explice ca nu ma poate lasa si ca ei nu-si mai pot asuma nicio responsabilitate. I-am explicat omului ca nimic nu ma poate impiedica sa plec mai departe pe traseu, atata timp cat este un traseu public, deschis pentru turism. A ridicat din umeri si, dupa ce mi-a notat toate datele, mi-a pus in vedere ca imi asum eu intreaga responsabilitate si m-a pus sa semnez ceva, mi-a dat cateva indicatii privind continuarea traseului si m-a lasat sa plec.

Finalul unei curse de 11 ore

Si am plecat! Ideea ca am scapat de teroarea incadrarii in baremele de timp si ca ma pot bucura de peisaje, de traseu, de alergare, ca ma pot opri oriunde si oricand vreau, mi-a dat pur si simplu aripi. M-am simtit, intr-un fel, descatusat iar asta a facut sa-mi revina energia. Traseul s-a schimbat si el, pantele s-au mai inmuiat si au aparut portiunile drepte.

Am ajuns relativ repede la PC 10 - Monastery (km. 34,1 - alt. 875 m) unde echipa de voluntari se uita la mine ca la un extraterestru in timp ce ei isi strangeau punctul, pentru ca nu se asteptau sa mai vina vreun alergator de pe traseu. De aici a inceput o portiune ceva mai dificila, asa cum ma avertizasera si Marius Popescu si Jon. Desi, din punct de vedere tehnic, urma sa cobor in altitudine tot mai mult, spre Litochoro, in realitate traseul era presarat cu foarte multe urcari, unele dintre ele chiar foarte abrupte. Erau amenajate trepte atat pe portiunile de urcare cat si pe cele de coborare, ceea ce ma obliga la reglarea lungimii pasului in functie de trepte si nu de preferintele mele, ceea ce era destul de solicitant pentru niste picioare mult prea obosite deja dupa atatea ore de cursa. In schimb, mental stateam foarte bine, mai ales datorita peisajelor extraordinare pe care le parcurgeam. Mi-am strans betele pe care nu le mai suportam in palmele transpirate si am inceput sa alerg cu mult mai multa usurinta avand mainile libere.

Portiunea de traseu dintre Prionia si Portes (PC 12, km. 40,2  alt. 680 m) este de-a dreptul spectaculoasa! Vai adanci, stancoase, monumental de frumoase, cascade fascinante, vegetatie multa, podetele de lemn care traverseaza rauri cu o apa incredibil de limpede! Peisajul este deosebit de pitoresc si recomand oricui iubeste natura si frumusetile sale, sa viziteze aceasta portiune de traseu accesibila atat din Litochoro dar mult mai usor de la Prionia sau Monastery, locuri in care se poate ajunge si cu masina.

De la PC 11 - Portes (km. 40,2 km - alt. 680 m) s-a reinstalat starea de oboseala, mult mai acuta, mult mai dificil de gestionat. Caldura devenise absolut insuportabila iar o alta stare cu care nu m-am mai confruntat niciodata pana acum a fost... somnul. Simteam ca mi se inchid ochii in timp ce inaintam si aveam momente in care incepeam chiar sa visez. Imi era teama sa nu ma impiedic in timp ce alerg si aveam adesea senzatia ca-mi pierd echilibrul. Din cand in cand ma mai opream la cate o umbra pentru ca soarele ma zapacea, pur si simplu. Simteam ca imi fierbe creierul sub razele lui fierbinti! Imi dadusem jos sapca pentru ca simteam ca nu o mai suport si am inlocuit-o cu bandana de la gat. Mi-am scos, de asemena, bandana de la mana dreapta si imi venea sa renunt inclusiv la tricolul tehnic pentru ca aerul era mult prea fierbinte.

Cand am ajuns pe strazile din Litochoro, la inceput m-am bucurat insa caldura de aici era la apogeu asa ca ultimul kilometru al traseului aceasta m-a naucit, pur si simplu. Gemeam in timp ce inaintam pe stradutele inguste si intortocheate ale cochetului orasel grecesc, pustii la acea ora cand peste tot rasuna doar vocea crainicului din Parcul Central, acolo unde se afla linia de finish a cursei. 

La ora 17:10, dupa 11 ore de la start, am ajuns in Parcul Central din Litochoro, cu o ora mai tarziu decat baremul final de timp al cursei. Terminasem un traseu de 44 km si o diferenta pozitiva de nivel de 3200 m, sub soarele arzator al Greciei, in doar 11 ore. Puteau fi 10 ore, fara discutie, daca nu intarziam cele 10 minute la checkpointul de la Prionia. De fapt, daca nu intarziam in multe locuri pe traseu. 

O cursa de acest gen necesita mai multe cunostinte despre ea, inainte de start, necesita o strategie de cursa ceva mai bine pusa la punct si, bineinteles, un antrenament mai bun si o experienta mai bogata in alergarile montane. Eu am parcurs-o dupa doar un an de cand m-am apucat de alergat pe munte, si cred ca am finalizat-o in mod onorabil in aceste circumstante. 11 ore a fost un timp mai scurt decat cel in care mi-am imaginat eu ca o voi finaliza (12 ore) avand in in vedere ca ultimul meu timp pe o asemenea distanta si o asemenea diferenta de nivel a fost de 14 ore. Acum am fost cu 3 ore mai rapid desi avusesem resurse sa fiu chiar si cu 4 ore mai rapid dar nu am avut strategia si cunostintele necesare pentru asta. Maratonul Olimpului este o cursa din "alta liga" fata de cele la care am participat eu, pana acum. In aceeasi categorie cred ca poate fi bagata si cursa lunga de la 2X2race (Masivul Fagaras - 45 km, 4200 m D+, 14 ore termenul limita) la are urmeaza sa particip peste mai putin de 2 luni, dupa ce, pe  17 iunie, voi alerga inca o data pe traseul de 45 km de la "7500" pentru a face o comparatie mult mai "la cald" intre Olimp si Bucegi.

Aceasta a fost povestea cursei cu numarul 24 din "cariera" mea, cea mai grea cursa dintre toate, insa pe cel mai spectaculos traseu pe care l-am strabatut pana acum. Dupa Olympus Marathon am mai ramas in Grecia pentru inca 4 zile pentru a ma bucura de linistea si relaxarea pe care mi le putea oferi o zona atat de izolata si putin circulata de turisti cum este Limani Litochorou.

In ciuda duratei, a lungimii traseului, a dificultatii si a celorlalti factori cu impact fizic, am terminat cursa cu bine, neaccidentat, cu unghiile intregi si fara nicio batatura la picioare, in cu totul alte conditii decat am facut-o la "7500", anul trecut. Cu exceptia febrei musculare si a oboselii, in zilele care au urmat nu am avut niciun simptom care sa-mi dea de gandit sau sa ma ingrijoreze, exceptand foamea si somnul pe care mi le-am satisfacut din plin. Acum astept cu mult mai multa detasare si incredere celelalte curse grele din acest an si ma gandesc, chiar, ca ma voi reintoarce, la un moment dat, la Olympus Marathon pentru a incheia si aceasta cursa intr-un timp mai scurt astfel incat sa-mi completez colectia de medalii si cu una atat de valoroasa cum este cea a acestei competitii.
(Foto credit: Olympus Marathon fb page, Ilie Rosu fb page, eu)