Ciudat nume s-au gandit sa-i dea probei de 45 km si 3200 m D+ de la Marathon 7500: "Hobby"! Ciudat pentru ca duce cu gandul la o proba usoara, accesibila si fara prea mari pretentii. Mai ales ca organizatorii nu impun indeplinirea vreunor conditii preliminare privind experienta participantilor iar baremul maxim de timp pare a fi mai mult decat generos: 14 ore! Te gandesti ca, pentru a parcurge 45 km, ai la dispozitie 14 ore. Adica trebuie sa te deplasezi cu o viteza medie de 3,21 km/h pentru a parcurge integral traseul in baremul de timp. 3 kilometri pe ora! Si unde mai e alergarea? "Piece of cake!" ar putea gandi oricine priveste din afara sau in necunostinta de cauza aceste date.
Daca intri insa in detaliile tehnice ale cursei, imaginea se schimba fundamental. Cursa debuteaza cu o ascensiune de la Salvamont Pestera pana pe varful Omu, de 900 m D+ ("ce-o fi aia D+?" este posibil sa se intrebe unele persoane, dar voi explica mai tarziu), urmata de o coborare pana in Gura Diham, de peste 1500 m D- ("iar D-ul asta?") din care prima parte prin abrupturile partii superioare a Vaii Cerbului, urmata de inca o urcare de 1500 m D+ pana pe Bucsoiu (brrr! cine a fost pe-acolo, stie ce inseamna Bucsoiu!) si apoi din nou pe vf. Omu. De aici se coboara 1000 m D- pana in Poiana Gutanu, se urca iar 400 m D+ in Saua Strunga, apoi se coboara tot 400 m D- in Padina iar de aici se mai urca inca 100 m D+ pana la finishul de la Salvamont Pestera. Daca ne uitam un pic pe calendarul competitiilor de alergare montana din Romania, vom constata probabil ca, in categoria curselor de 40-50 km, este al doilea traseu ca dificultate, din punct de vedere al profilului tehnic, dupa 2X2 race. Asadar nu este chiar un "Hobby" la indemana oricui!
"Usurinta" si "accesibilitatea" acestui traseu le-am incercat, pe pielea mea, cu un an in urma, atunci cand faceam echipa cu Razvan Norocel si terminam cursa in 13 ore si 51 de minute de chin, durere, agonie si suferinta! Mult timp dupa aceea nu prea am mai vrut sa ma gandesc la maratoane montane! Era, pentru mine, primul an de alergare, era si primul maraton, asa ca experienta nu avea cum sa nu fie un pic traumatizanta. Totusi, efectul experientei traite de mine la acea cursa a fost ca, dupa cateva luni, m-am inscris la Olympus Marathon iar pentru 2016 mi-am planificat sa particip la 5 maratoane montane (pe langa alte curse mai scurte, de cros si semimaraton). "7500" nu se afla, totusi, printre ele. "Nu, acolo chiar nu vreau sa mai revin curand" gandeam la acea vreme.
26 mai 2016. Fb messenger. Dialog intre mine si Anca Tifigiu:
Eu: "Buna! Stii ce ma gandeam? Nu vrei sa facem echipa la 7500, pe 16 iulie, in Bucegi? La sectiunea Hobby: 45 km, 3700D+. Nu aveam de gand sa ma duc anul asta dar parca totusi ma tenteaza."
Anca: "Youuhu"
Anca: "Buna. Vreau!"
Anca: "Crezi ca pot?"
Eu: "Cine, tu? Cum sa nu poti?!?!"
A doua zi eram deja inscrisi.
Cum am ajuns, totusi, sa ma inscriu inca o data la o cursa pe care nu vroiam sa o mai repet curand? De vina a fost participarea la Transylvania 30k, o competitie care s-a desfasurat in Bucegi pe 21 mai si pe care o incheiasem in conditii foarte bune. Acea cursa mi-a redeschis apetitul pentru traseele din Bucegi si m-am gandit ca, in intervalul de 2 luni dintre Olympus Marathon si 2X2 race, ar merge intercalata si cursa Hobby de la 7500. Odata decizia luata, ramanea sa-mi gasesc un partener de cursa, asa cum cere regulamentul acestei competitii. Razvan Norocel - prima optiune - intentiona sa mearga la proba lunga. Dan Lupa la fel. Sa ma apuc sa dau cu banul, nu prea imi venea. Atunci mi-am adus aminte de Anca alaturi de care alergasem de doua ori la Gerar, in echipa cu Daniel Lupa, dar si la un "semi" in Padurea Baneasa, in decembrie 2014. De asemenea, ne intalnisem si pe prima bucla de la Moieciu, acolo unde am facut impreuna o coborare care va ramane de referinta pentru mine. Anca este de departe o alergatoare mai experimentata decat mine, cu mai multe maratoane montane in palmares si eram convins ca, impreuna cu ea, voi face Hobby-ul de la 7500 fara probleme.
Gata de start...
Vineri, 15 iulie, ne-am intalnit direct la sedinta tehnica din zona de start/finish organizata, ca si anul trecut, langa Statia de telecabina Pestera. Practic, am revenit aici dupa doar 5 saptamani cand luasem, din acelasi loc, startul la Atinge Omu. Atmosfera era exact cea pe care o stiam de anul trecut: multe corturi, muzica buna, oameni frumosi si o stare de spirit generala fantastica. La sedinta am aflat de la Silviu Balan care este echipamentul obligatoriu pe care trebuie sa-l avem in spate sau pe noi in cursa, precum si unele detalii pe care deja le cunosteam bine, despre traseu. Ne-am ridicat kiturile de participare la cursa care nu contineau, la acel moment, tricourile pentru ca nu sosisera inca, dupa care am mers toti sa mancam ceva la una dintre pensiunile din zona dupa ce, in prealabil, mi-am luat niste geluri si batoane Sponser de la standul din zona de start/finish.
Asteptam cu destul de multa emotie startul cursei de a doua zi insa, mai mult decat de emotie, eram stapanit de nerabdare. Stiam ca, fata de anul trecut, rezolvasem vreo 3 probleme:
1. Incaltamintea. In 2015, pantofii Haglofs, in ciuda unei aderente impecabile, mi-au creat cele mai mari probleme pentru ca mi-au dstrus unghiile, mi-au facut foarte multe bataturi si, intr-un cuvant, mi-au omorat picioarele. Acum am venit cu pantofii Adidas Kanadia pe care ii testasem pe Olimp unde se comportasera impecabil asa ca nu mai aveam niciun fel de emotie.
2. Crampele, carceii si contracturile musculare. Tratamentul prealabil cu Magne B6 si dozele de Zdrovit anticarcel pe care le aveam la mine reprezentau solutia testata si paratestata la cursele din acest an iar pana acum isi demonstrase eficienta in proportie de 100%. Anul trecut m-am luptat cu aceste probleme inca de la km 15. Anul acesta stiam ca nici macar nu-mi voi mai aminti de ele.
3. Experienta. Anul trecut era prima cursa de 45 km, prima cursa de maraton, primul 7500. Acum situatia era deja cu totul altaȘ a 3-a cursa de 45 km, al 4-lea maraton montan. Plus ca veneam dupa Olympus Marathon. Alt antrenament, alta experienta.
Rezolvarea acestor 3 probleme plus timpul realizat pe traseul din Olimp imi dadeau sperante mari pentru un timp remarcabil de bun in comparatie cu cel de anul trecut iar asta era cauza pentru care manifestam atat de multa nerabdare fata de cursa. Noaptea a trecut greu, cu putin somn si multa emotie. Pulsul cardiac era sus si imaginam tot felul de scenarii, de la cele mai optimiste pana la cele mai pesimiste. Am adormit abia spre 2-3 dimineata iar la 5 saream din pat la auzul alarmei telefonului. O banana, o gura de apa, aruncat in spate camelback-ul pregatit de seara si la 5:30 ieseam in fata hotelului Manastirii Pestera acolo unde Anca ma astepta deja devorand si ea ce-i mai ramasese dintr-o banana. Cerul era senin si temperatura era foarte placuta, ideala pentru alergare. Am pornit amandoi in pas vioi spre zona de Start/finish unde, ca de obicei, echipamentul era verificat minutios de catre voluntari, intre ei numarandu-se si Dinu Turcanu care, desi initial isi propusese sa alerge la proba lunga, ramasese intre timp fara coechipier asa incat a venit sa-i ajute pe organizatori: un gest pe care ma gansdesc ca sunt dator sa-l fac si eu, la un moment dat.
Pentru ca am ajuns in zona de start cu destul de putin timp inaintea orei 6:00, nu am avut prea mult timp sa ne dezmeticim pana a inceput numaratoare inversa... 3, 2, 1... si a inceput!
P.C.1 - vf. Omu
Cursa incepe direct cu o urcare sustinuta. In primii 7 km se urca o diferenta de nivel (D+) de aproape 1000 m, pe valea Obarsiei, pana la cabana si varful Omu. Eram pregatit pentru un ritm sustinut pe aceasta urcare, sperand eu sa ajungem la Omu intr-un timp de sub 1:30h. Anca insa a pornit intr-un ritm mai lent asa ca m-am pliat si eu dupa ea, dandu-mi seama ca, intr-adevar, nu aveam de ce sa fortam prea mult nota acum, la inceput, in conditiile in care aveam in fata o zi intreaga si o distanta care se incadreaza deja in categoria ultra, chiar daca depaseste doar cu 3 km distanta maratonului clasic. Pana la urma, important era sa ne incadram in baremele intermediare de timp.
Pe masura ce urcam, temperatura scadea iar ceea ce vedeam pe culmile Omului si Doamnelor nu era prea incurajator: erau niste formatiuni noroase care se deplasau cu o viteza foarte mare ceea ce sugera ca sus, la 2500 de metri, aveam sa dam peste un vant napraznic. Dupa ce am trecut de Cascada Obarsiei si ne-am incadrat pe panta care ocoleste Mecetul Turcesc, am luat fasul pe mine intrucat simteam ca-mi este mult prea rece din cauza vantului si imi imaginam care va fi situatia la iesirea in drumule de la Babele la Omu, La scurt timp dupa ce m-am echipat si am inceput sa urc, am vazut venind din fata un chip foarte familiar: Era Dan Lupa care cobora spre baza. Am simtit ca-mi dispare tot elanul! Dan nu arata prea bine si avea chipul intunecat si privirea trista. Am dat mana si am schimbat cateva cuvinte din care am inteles ca vremea ii cam chinuise si deja nu se mai simtea bine. El si Roxana Siboiu, coechipiera lui, avusesera parte de vant foarte puternic si ceata pe Bucsoiu in timpul noptii, in conditiile in care ii si plouase in prealabil, ceea ce ii epuizase si nu mai puteau continua. Mi-am imaginat, in acel moment, ce este in sufletul lor si resimteam intregul regret pe care il incercau pentru ca erau nevoiti sa renunte. Totusi, faptul ca erau bine si neaccidentati m-a bucurat si mi-am propus ca in acest weekend, sa ma intalnesc si cu el sa mai stam la povesti.
La Omu am ajuns in timpul de 1:40h si, spre suprinderea mea, eram penultima echipa de la Hobby ajunsa la acest punct de control cu timp intemediar limita. Aici vantul era, intr-adevar, foarte puternic dar punctul de alimentare si hidratare era amenajat in cabana asa ca ne-am refugiat acolo cateva minute. Cum micul meu dejun in acea dimineata fusese format doar intr-o banana, aici am inceput sa mananc mai mult: cascaval, masline si ce mai aveau. Nu am zabovit prea mult si am iesit pentru a lua cu asalt coborarea prin Valea Cerbului.
Valea Cerbului
Odata angajati pe coborare, Ancai i-a revenit glasul si a marit viteza. Am alergat cu prudenta pe grohotisul din partea superioara a vaii iar la primele portiuni orizontale de pasune ne-am oprit putin pentru adaptarea echipamentului. Anca a trecut la pantaloni scurti si fara jambiere iar eu am renuntat la fas. La scurt timp dupa ce am reluat alergarea, am asistat la o scena horror: Anca se impiedica si se prabuseste intr-o tufa enorma de ... urzici! Mi-a pierit glasul cand am vazut! Prima ei reactie a fost sa-mi spuna ca e bine dar mi-am dat seama ca in prima secunda nu a realizat in ce a cazut. Apoi o aud: "M-am urzicat!". "Anca, ai cazut intr-o tufa de urzici" i-am spus in timp ce ea privea buimaca in jurul ei, dupa ce s-a ridicat. Nu vreau sa stiu cum se simtea in momentul acela dar a rezistat eroic valului de senzatii de urzicaturi care a invadat-o. Picioarele, cel putin, ii erau complet urzicate. Totusi a avut puterea sa-si reia zambetul proverbial si sa ma indemne sa alergam mai departe.
Am continuat coborarea intr-un ritm destul de lent, bucurandu-ne si de peisajele extraordinare care ni se ofereau. Cerul se limpezise complet iar soarele lumina in culorile diminetii toate culmile care strajuiesc intreaga Vale a Cerbului. In vale vantul nu mai batea iar soarele ne incalzea putin cam tare asa incat eu unul m-am bucurat foarte mult cand am intrat in padure. Am alergat aproape intreaga coborare pana la Gura Diham, alaturi de Carolina Haita si de Andreea Tanase de la "Ursuletii Sufletisti" - 2 fete cu mai multe 7500-uri la activ.
La scurt timp dupa ce am depasit Poiana Vaii Cerbului, traseul de alergare s-a incadrat pe o scurtatura care era o coborare foarte abrupta pana in Gura Diham. Imi erau inca vii in memorie senzatiile de cosmar pe care le avusesem pe aceasta portiune cu un an in urma si cred ca din aceasta cauza nu prea mi se lega pasul de coborare pe aceasta portiune, asa ca am lasat-o in fata pe Anca. Ea stie sa abordeze coborarile foarte bine, are viteza si o usurinta naturala in parcurgerea lor. Am inceput sa alerg dupa ea si deja rememoram coborarea de pe Bucla 1 de la Moieciu. Am lasat in urma cativa alergatori, cat si pe cele doua fete, pentru ca aici, Anca fiind in elementul ei, am prins viteza si am ajuns in foarte scurt timp la P.C. 2 - Gura Diham
Bucsoiu
La Gura Diham am stat ceva mai mult timp in care ne-am alimentat si ne-am refacut proviziile cu apa. Am uitat sa spun ca, in aceasta cursa, pentru prima data, pe langa burduful de 2 litri din camelback, mi-am luat si un bidon de 0,5 l pentru a nu mai avea suprize de genul celor din Grecia sau de acum un an, la aceeasi cursa, cand pe Bucsoiu deja nu mai aveam apa in burduf si am facut setea pana la Omu. Faptul de a-mi lua acest bidon in plus s-a dovedit a fi o alegere buna pentru ca am avut, pe tot traseul, suficienta apa, indiferent de cat de sete mi-a fost. Pentru ca la P.C. 2 eram deja la finalul primei treimi din traseu, am luat si un anticarcel, prevenitv.
La ora 10:00 am plecat din Gura Diham. "Avem fix 5 ore ca sa ajungem la Omu!" i-am spus Ancai. "Ajungem!" mi-a replicat scurt si hotarat. Din Gura Diham traseul urca permanent pana in varful Bucsoiu, insa devine mai dificil pe masura ce ajunge in zone mai inalte, astfel ca, intre Prepeleac si vf. Bucsoiu devine chiar extrem de dificil pe alocuri. Prima portiune, de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor am urcat-o in mai mult de o ora. Anca si-a intrat in ritmul ei constant, de urcare in regim de anduranta. La Poiana Izvarelor ne-am refacut complet proviziile cu apa si am plecat din pozitia de ultima echipa aflata pe traseu. Mai aveam mai putin de 4 ore pana la termenul limita de la P.C. 4 - Omu.
Voluntarii de la punctul de hidratare din Poiana incepusera sa spuna ceva despre modificarea traseului prin Malaiesti, pentru a se evita varful Buvsoiu, pe motiv ca vantul este mult prea puternic sus, insa nu puteau oferi informatii certe. Ne-au spus ca vom afla, probabil, detalii, la P.C. 3 - Prepeleac. In primul moment am fost tentat sa ma bucur gandindu-ma la ce inseamna Bucsoiu. Apoi, privind cerul senin si stancile de la poalele Bucsoiului, mi-am dat seama ca nu-mi doresc sa ocolesc Bucsoiu. Pana la urma, principalul reper al Hobby-ului de la 7500 este Bucsoiu. Apoi frumusetea acestuia, bucuria de a ma afla pe el, de a admira peisajele unice pe care le ofera, satisfactia dupa efortul extraordinar presupus de ascensiunea pe versantii lui abrupti... Nu! In niciun caz nu-mi doream sa nu ajung in aceasta zi, pe Bucsoiu! Speram ca informatia sa nu fie reala, mai ales ca voluntarii nu pareau atat de siguri pe ei si nu puteau oferi prea multe detalii. In plus, la startul cursei nu ni spusese nimic despre modificarea traseului.
Am pornit mai departe, preocupat fiind sa scoatem un timp cat mai bun pana la Prepeleac de unde aveam sa infruntam monstrul de piatra. De la Pichetul Rosu incepe urcusul spre Prepeleac, intrerupt de unele portiuni mai drepte, care urmeaza curba de nivel, insa traseul este destul de solicitant. Dupa inca o ora si ceva, mai exact la ora 12:13 (6 ore si 13 minute de la start) ne inregistram trecerea prin C.P. 3 - Prepeleac. Voluntarii nu au pomenit nimic de schimbarea traseului si, abia inainte de a pleca din punct, la intrebarea mea mi-au confirmat ca li s-a spus sa ne indrume prin valea Malaiesti pentru ca pe Bucsoiu ar bate vantul. I-am intrebat daca este o decizie obligatorie si daca pot, totusi, urca pe Bucsoiu avand in vedere ca acolo este senin si nu sunt semne de vant. Au ridicat din umeri si nu au putut sa-mi spuna daca este sau nu vreo problema.
"S-a instituit vreun check point la Malaiesti?" am intrebat pentru a intelege, totusi, cat de obligatorie este shcimbarea traseului.
"A, nu! Urmatorul este la Omu."
"S-a modificat baremul de timp de la Omu? Pentru ca, prin Malaiesti, traseul este mult mai lung si se modifica i diferenta de nivel avand in vedere ca, de aici, ar trebui sa coboram pana la cabana si de acolo sa urcam iar"
"Nu, nu s-a modificat!"
Nu s-a modificat? In cazul acesta, in conditiile in care mai aveam mai putin de 3 ore ca sa ajungem la Omu, sansa noastra de a nu ne incadra in barem era maxima. Am plecat din check point iar la punctul de intersectie al traseelor spre Bucsoiu si spre Malaiesti ne-am oprit pentru a lua o decizie. Mai era acolo inca o echipa mixta aflata in aceeasi dilema: DO (Dorin si Oana). Ne-am consultat si cu ei. Parerea mea era ca, prin Bucsoiu, aveam sanse sa ne incadram in baremul de 9 ore la P.C. 4 - Omu, in timp ce, prin Malaiesti, nu aveam sanse. Se pare ca parerea mea a contat pentru ca toti au decis sa mergem prin Bucsoiu.
"Anca, sa stii ca reusim sa ajungem daca mergem constant si nu ne oprim. Indiferent de orice, nu te opri!"
"Bine! Ajungem!"
Oana si Dorin au inceput sa urce inaintea noastra, insa ritmul lor era prea lent pentru ceea ce consideram eu ca e nevoie pentru a ne incadra in acel barem. Nu dupa mult timp, ne-au facut loc sa trecem. Anca a observat ca Dorin nu arata prea bine si dadea semne ca se simte foarte rau. Ne-am continuat drumul singuri, infruntand abrupturile Bucsoiului. Anca a dat dovada de o constanta exemplara pe acele portiuni extrem de solicitante iar portiunile foarte tehnice, asigurate cu lanturi si cabluri, le parcurgea cu multa usurinta, in ciuda dificultatii traseului. Partea mai grea a traseului a venit abia cand am iesit in golul alpin. Desi scapasem de vegetatia care ne ingreuna inaintarea, de lanturi si de cabluri, totusi panta inclinata si terenul pietros, acoperit pe alocuri cu grohotis, pe care se urca prin golurile Bucsoiului, sunt epuizante pentru oricine. In plus, nu doar ca nu batea deloc vantul, insa cerul era perfect senin iar soarele ne zapacea, pur si simplu aflandu-se, in acele momente, chiar la zenit. Anca continua sa inainteze desi ritmul era unul lent iar eu ma gandeam deja ca sansa noastra de a ne incadra in baremul de timp scade cu fiecare pas pe care il facem. Totusi, la toate indemnurile mele de a tine ritmul, Anca imi raspundea cu acelasi "Ajungem!" care exprima convingerea si siguranta ca, in ciuda ritmului, vom fi acolo, la Omu, in timpul limita.
Pentru mine, Bucsoiu din acest an a fost complet diferit de cel de anul trecut. Fara bataturi la picioare, fara carcei si contracuri, cu o rezerva suficienta de apa la mine, l-am gasit mult mai prietenos si primitor, mai ales ca si vremea era una cum eu nu am mai prins niciodata pe acele creste. Pentru Anca insa a fost, cred, o experienta pe care ar merita sa o povesteasca. Dar cred ca a facut-o, in stilul ei specific, atunci cand, la finalul cursei, a postat pe pagina ei de fb: "Marathon 7500. Mai greu de atat nu cred ca se poate."
Desi am plecat din Prepeleac cu mai mult de 20 de minute mai tarziu decat anul trecut, am ajuns la Omu cu doar 10 minute mai tarziu decat in 2015. Anca a urcat Bucsoiu si a parcurs toata distanta pana la Omu, mai repede decat am facut-o eu acum un an. Desi eram epuizati, odata ajunsi la C.P.4 in baremul de timp, ne-a revenit suflul si energia. Am luat o pauza de cateva minute timp in care ne-am hidratat si ne-am alimentat cu ce se mai gasea pe-acolo (nu prea multe lucruri), am bagat un gel si inca un anticarcel Zdrovit si ne-am tras putin sufletul inainte de a porni pe ultima portiune de traseu. Bucuria a fost mare iar toata oboseala acumulata in ultimele aproape 5 ore de urcus a disparut parca, in mare masura, mai ales stiind ca nu vom mai avea decat o singura portiune mai serioasa de urcat, din Poiana Gutanu in Saua Strunga, insa incomparabil mai usoara fata de orice urcasem in aceste prime 9 ore de cursa.
Gutanu
De la Omu mai aveam 20 de kilometri de parcurs in maxim 5 ore insa partea cea mai dificila a traseului trecuse. Trebuia sa ajungem de la 2500 de metri la 1500 - altitudinea din zona de finish a cursei. Insa imi aminteam de anul trecut ca acet traseu include, la un moment dat, o coborare care pentru mine, in 2015, a reprezentat cel mai mare cosmar al intregii curse. Coborarea de la Refugiul Batrana pana in Poiana Gutanu, la P.C. 5.
Am plecat de la Omu in alergare usoara si in scurt timp ne aflam pe Doamnele, situat la 100 de metri mai jos, ca si diferenta de nivel (D-), fata de Omu. De aici, traseul se desfasura pe niste culmi domoale, intr-o coborare lina, intrerupta de cateva portiuni drepte cu urcusuri scurte si la fel de line. Am inceput sa alerg simtindu-mi foarte bine picioarele, insa nu intr-un ritm prea rapid pentru ca Anca deja resimtea unele dureri in coapse si nu am vrut sa fortam pentru a ne asigura ca vom incheia cursa cu bine si la timp. Dupa o ora si jumatate eram langa Refugiul Batrana de unde incepea acea portiune de coborare abrupta pe care mi-o aminteam in cel mai mic detaliu, ca si cum as fi parcurs-o ultima data cu o zi inainte. Acum insa experienta a fost cu totul alta: fara dureri, mult mai stabil pe propriile picioare si mult mai rapida decat in urma cu un an. Pantofii Adidas Kanadia si-au demonstrat din plin viabilitatea pe aceasta coborare in timpul careia nu am resimtit nici cel mai mic disconfort in interiorul lor. In plus, prezenta betelor de trekking care mi-au dat un plus de stabilitate au facut coborarea mai usoara si... mai scurta. In schimb, soarele mi-a dat mari batai de cap. Pe masura ce coboram in altitudine, aerul devenea tot mai cald si parca soarele ardea mai tare. Bine, nu era nicidecum ca in Grecia, unde la Prionia simteam ca imi fierbe creierul in cap, dar cladura iti creeaza oricum probleme atunci cand faci efort.
Cand, in sfarsit, am iesit in Poiana Gutanu, am simtit o mare usurare! Scapasem fara probleme de ultima portiune care imi genera emotii. Anca era si ea bine, chiar daca oboseala i se citea pe chip si nu mai reusea sa fie la fel de zambitoare cum apare ea pe la curse. Rezistase foarte bine la toti acesti 35 de kilometri si 10,5 ore de alergare la 7500. Ceea ce urma nu mai conta decat ca distanta pentru ca drumul de la Gutanul in Saua Strunga si de acolo la Pestera, insemna 10 kilometri de portiuni formate din urcusuri si coborari line.
La punctul de control am luat din nou o scurta pauza. Anca i-a intrebat pe voluntari daca mai au ceva de mancare iar ei i-au intins ceea ce mai aveau pentru ei, pe-acolo. Eu nu simteam nevoia sa mananc asa ca am ramas intins pe iarba pentru a ma relaxa putin. Cand mi-am aruncat, la un moment dat privirea spre Anca, m-a pufnit rasul. Musca, la intamplare, dintr-un colt de paine, o felie de ananas din compot si din niste branza de burduf. Era disperata de foame! Si avea acea figura, a omului infometat... privirea aceea... nu mai conta ce manca, important era ca manca. Resimtise in mod mult mai acut efortul acestei curse iar acum isi refacea stocurile de energie care erau, probabil, cvasicomplet epuizate.
Finalul cursei
In scurt timp ne-am ridicat si am pornit pe segmentul de 5 km de urcare usoara pana in Saua Strunga. Mai aveam cam 2 ore si 15 minute pana la implinirea baremului final de 14 ore si o tot indemnam pe Anca sa mergem mai repede pentru ca imi doream foarte mult sa terminam la timp. Anca si-a mentinut imperturbabil ritmul ei constant, de urcare, astfel incat in aproape o ora eram deja la ultimul punct de control - P.C. 6 - Saua Strunga. De aici mai aveam doar 5 kilometri pana la finish. Eram, in continuare, in postura de aproape ultimii aflati pe traseu. I-am spus Ancai ca trebuie sa tragem tare pentru a ne asigura ca ajungem la timp. Aveam in fata o coborare destul de lina, spre Padina, de unde ne mai astepta o ascensiune de doar 100 m D+ desfasurata pe vreo 1-2 km, pana la finish. Ne-am ridicat si am pornit. Dar nu oricum. Anca a inceput sa alerge! Parca prinsese aripi. Dupa 40 de kilometri si aproape 13 ore de maraton montan, Anca alerga asa cum o mai vazusem facand doar la Moieciu. Pana la Padina am depasit 3 perechi care abia se mai scurgeau pe pantele inierbate din aceste zone absolut superbe ale Bucegilor. De la Padina am intrat pe drumul care duce, in urcare usoara, spre Manastirea Pestera, portiune pe care pasul de alergare s-a schimbat in pas de trekking. Pe ultimele sute de metri de traseu am mai depasit inca o pereche iar linia de finish am trecut-o dupa 13 ore si 40 de minute de la start, adica mai rapid cu 10 minute fata de anul trecut.
Inaintea finishului i-am zarit pe Eva si pe Filip care au tasnit spre mine. Pe Filip l-am luat in carca iar cu Eva m-am luat la intrecere pana la linia de finish unde bineinteles ca ea a trecut prima si a primit medalia in locul meu, asa cum isi dorea, inca din ziua precedenta, sa se intample lucrurile.
Si, cum atunci cand inca ne aflam la P.C. 5 - Poiana Gutanu, Anca trimisese mesaje disperate catre sotul ei si catre Eliza, sa ne astepte cu bere la finish, aici ne-am desfatat cu cate o bere rece fiecare, asezati pe iarba, intre alti alergatori si in mijlocul atmosferei aceea inegalabila pe care nu o intalnesti decat la Marathon 7500. Am avut bucuria sa-i reintalnesc pe Florin Muntean si pe Razvan Norocel care, desi nu se inscrisesera in cursa, alergasera fiecare cate un traseu in acea zi, alaturi de alti alergatori. Am mancat gogosi oferite de organizatori, o ciorba foarte buna si chiar si o bucata de pepene la final, cand am plecat spre Pensiunea Octavian ca sa mancam ca lumea.
Pot spune ca, la finalul acestei curse eram mai obosit decat dupa Olympus Marathon. Traseul este mult mai solicitant, mai tehnic si cu portiuni mai abrupte decat in Olimp. Totusi, dupa o evaluare sumara, am constatat ca, exceptand oboseala fizica si cea a muschilor, in rest eram perfect in regula: o cu totul alta stare decat acum un an cand, imediat dupa cursa, am inceput sa am frisoane. Frisoane pe care insa acum le avea Anca. "Nu se compara cu nimic din ce am facut pana acum." mi-a marturisit ea si abia atunci am realizat ca, intr-adevar, Hobby-ul de la "7500" este mai greu decat celelalte maratoane montane din Romania. Anca alergase si alte maratoane montane dar acesta fusese mai greu decat oricare dintre ele.
Ne-am dus sa mancam la Octavian insa nu am stat prea mult acolo pentru ca oboseala incepuse ssa-si intre complet in drepturi si riscam sa adormim cu capetele pe masa. Aici am avut bcuuria sa o intalnesc pe Lica Zuzi care alergase ultra in 26 de ore. 26 de ore! Femeia asta trebuie sa fie un extraterestru!
A doua zi, inainte de a pleca spre Bucuresti, ne-am intalnit intr-o poiana, pe malul apei, cu Dan Lupa. A fost acea ocazie de mult asteptata, de a sta impreuna la povesti despre munte, alergare, antrenamente, echipament si alte maruntisuri d-astea care-i mai preocupa pe cei care impartasesc aceasta pasiune comuna. El era destul de dezamagit pentru faptul ca nu finalizase cursa insa recunostea si el ca este un traseu cu mult mai dificil decat cele ale altor curse de ultra la care mai participase. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul ca deja isi facea strategia de parcurgere a traseului anul viitor, la urmatorea editie a competitiei.
Concluzii
1. "Hobby"-ul de la 7500 este o cursa foarte grea insa si foarte frumoasa.
2. Anca Tifigiu este un partener de alergare extraordinar! Alergatoare de anduranta, cu o disciplina si o vointa care pot fi luate, oricand, ca model, de catre oricine. A parcurs un traseu de 45 km in mai putin de 14 ore reusind sa mentina o constanta incredibila a ritmului in tot acest timp si pe toata aceasta distanta. De asemenea, este o coboratoare foarte buna! Am retrait, in aceasta zi, experienta de la Moieciu. Este o incantare sa alergi in coborare alaturi de ea! Ma bucur mult ca am ales sa parcurgem impreuna aceasta cursa si ca ea a acceptat. Desi a fost evident ca a surprins-o gradul de dificultate a cursei, la care nu se astepta, a reusit sa gestioneze exemplar toate momentele dificile si sa le depaseasca foarte bine, pe toate. A urcat Bucsoiu asa cum nu am vazut multa lume facand-o! Pentru mine, Anca ramane un model de alergator de la care am invatat si mai am multe de invatat. Iti multumesc, Anca, pentru ca ai acceptat sa alergam impreuna, pentru tot ceea ce ai facut si pentru tot ceea ce am invatat de la tine pe parcursul acestei curse!
3. Mi-am invatat lectia dupa experienta de anul trecut. Acum m-am bucurat, cu adevarat, de cursa, de traseu, de peisaje, de tot si de toate! Am avut la mine si pe mine tot ceea ce am avut nevoie, nu mi-a lipsit nimic. Iar la final, eram complet neaccidentat, aspect care mi se pare foarte important. Sunt convins ca voi reveni, in viitor, la 7500, cel putin pentru Hobby.
Aceasta a fost povestea cursei cu numarul 25 din "cariera" mea. O cursa dintre cele mai grele dar absolut frumoasa, de care m-am bucurat din plin. De acum, gandurile, sperantele si preocuparile mele se indreapta catre cea mai grea cursa dintre toate: 2X2 race - 20 august - un traseu de 46 km, cu o diferenta totala pozitiva de nivel de 4200 metri, care se desfasoara integral pe creasta Masivului Fagaras, la peste 2000 m altitudine.
Vineri, 15 iulie, ne-am intalnit direct la sedinta tehnica din zona de start/finish organizata, ca si anul trecut, langa Statia de telecabina Pestera. Practic, am revenit aici dupa doar 5 saptamani cand luasem, din acelasi loc, startul la Atinge Omu. Atmosfera era exact cea pe care o stiam de anul trecut: multe corturi, muzica buna, oameni frumosi si o stare de spirit generala fantastica. La sedinta am aflat de la Silviu Balan care este echipamentul obligatoriu pe care trebuie sa-l avem in spate sau pe noi in cursa, precum si unele detalii pe care deja le cunosteam bine, despre traseu. Ne-am ridicat kiturile de participare la cursa care nu contineau, la acel moment, tricourile pentru ca nu sosisera inca, dupa care am mers toti sa mancam ceva la una dintre pensiunile din zona dupa ce, in prealabil, mi-am luat niste geluri si batoane Sponser de la standul din zona de start/finish.
Asteptam cu destul de multa emotie startul cursei de a doua zi insa, mai mult decat de emotie, eram stapanit de nerabdare. Stiam ca, fata de anul trecut, rezolvasem vreo 3 probleme:
1. Incaltamintea. In 2015, pantofii Haglofs, in ciuda unei aderente impecabile, mi-au creat cele mai mari probleme pentru ca mi-au dstrus unghiile, mi-au facut foarte multe bataturi si, intr-un cuvant, mi-au omorat picioarele. Acum am venit cu pantofii Adidas Kanadia pe care ii testasem pe Olimp unde se comportasera impecabil asa ca nu mai aveam niciun fel de emotie.
2. Crampele, carceii si contracturile musculare. Tratamentul prealabil cu Magne B6 si dozele de Zdrovit anticarcel pe care le aveam la mine reprezentau solutia testata si paratestata la cursele din acest an iar pana acum isi demonstrase eficienta in proportie de 100%. Anul trecut m-am luptat cu aceste probleme inca de la km 15. Anul acesta stiam ca nici macar nu-mi voi mai aminti de ele.
3. Experienta. Anul trecut era prima cursa de 45 km, prima cursa de maraton, primul 7500. Acum situatia era deja cu totul altaȘ a 3-a cursa de 45 km, al 4-lea maraton montan. Plus ca veneam dupa Olympus Marathon. Alt antrenament, alta experienta.
Pentru ca am ajuns in zona de start cu destul de putin timp inaintea orei 6:00, nu am avut prea mult timp sa ne dezmeticim pana a inceput numaratoare inversa... 3, 2, 1... si a inceput!
Cursa incepe direct cu o urcare sustinuta. In primii 7 km se urca o diferenta de nivel (D+) de aproape 1000 m, pe valea Obarsiei, pana la cabana si varful Omu. Eram pregatit pentru un ritm sustinut pe aceasta urcare, sperand eu sa ajungem la Omu intr-un timp de sub 1:30h. Anca insa a pornit intr-un ritm mai lent asa ca m-am pliat si eu dupa ea, dandu-mi seama ca, intr-adevar, nu aveam de ce sa fortam prea mult nota acum, la inceput, in conditiile in care aveam in fata o zi intreaga si o distanta care se incadreaza deja in categoria ultra, chiar daca depaseste doar cu 3 km distanta maratonului clasic. Pana la urma, important era sa ne incadram in baremele intermediare de timp.
Pe masura ce urcam, temperatura scadea iar ceea ce vedeam pe culmile Omului si Doamnelor nu era prea incurajator: erau niste formatiuni noroase care se deplasau cu o viteza foarte mare ceea ce sugera ca sus, la 2500 de metri, aveam sa dam peste un vant napraznic. Dupa ce am trecut de Cascada Obarsiei si ne-am incadrat pe panta care ocoleste Mecetul Turcesc, am luat fasul pe mine intrucat simteam ca-mi este mult prea rece din cauza vantului si imi imaginam care va fi situatia la iesirea in drumule de la Babele la Omu, La scurt timp dupa ce m-am echipat si am inceput sa urc, am vazut venind din fata un chip foarte familiar: Era Dan Lupa care cobora spre baza. Am simtit ca-mi dispare tot elanul! Dan nu arata prea bine si avea chipul intunecat si privirea trista. Am dat mana si am schimbat cateva cuvinte din care am inteles ca vremea ii cam chinuise si deja nu se mai simtea bine. El si Roxana Siboiu, coechipiera lui, avusesera parte de vant foarte puternic si ceata pe Bucsoiu in timpul noptii, in conditiile in care ii si plouase in prealabil, ceea ce ii epuizase si nu mai puteau continua. Mi-am imaginat, in acel moment, ce este in sufletul lor si resimteam intregul regret pe care il incercau pentru ca erau nevoiti sa renunte. Totusi, faptul ca erau bine si neaccidentati m-a bucurat si mi-am propus ca in acest weekend, sa ma intalnesc si cu el sa mai stam la povesti.
Valea Cerbului
Odata angajati pe coborare, Ancai i-a revenit glasul si a marit viteza. Am alergat cu prudenta pe grohotisul din partea superioara a vaii iar la primele portiuni orizontale de pasune ne-am oprit putin pentru adaptarea echipamentului. Anca a trecut la pantaloni scurti si fara jambiere iar eu am renuntat la fas. La scurt timp dupa ce am reluat alergarea, am asistat la o scena horror: Anca se impiedica si se prabuseste intr-o tufa enorma de ... urzici! Mi-a pierit glasul cand am vazut! Prima ei reactie a fost sa-mi spuna ca e bine dar mi-am dat seama ca in prima secunda nu a realizat in ce a cazut. Apoi o aud: "M-am urzicat!". "Anca, ai cazut intr-o tufa de urzici" i-am spus in timp ce ea privea buimaca in jurul ei, dupa ce s-a ridicat. Nu vreau sa stiu cum se simtea in momentul acela dar a rezistat eroic valului de senzatii de urzicaturi care a invadat-o. Picioarele, cel putin, ii erau complet urzicate. Totusi a avut puterea sa-si reia zambetul proverbial si sa ma indemne sa alergam mai departe.
La scurt timp dupa ce am depasit Poiana Vaii Cerbului, traseul de alergare s-a incadrat pe o scurtatura care era o coborare foarte abrupta pana in Gura Diham. Imi erau inca vii in memorie senzatiile de cosmar pe care le avusesem pe aceasta portiune cu un an in urma si cred ca din aceasta cauza nu prea mi se lega pasul de coborare pe aceasta portiune, asa ca am lasat-o in fata pe Anca. Ea stie sa abordeze coborarile foarte bine, are viteza si o usurinta naturala in parcurgerea lor. Am inceput sa alerg dupa ea si deja rememoram coborarea de pe Bucla 1 de la Moieciu. Am lasat in urma cativa alergatori, cat si pe cele doua fete, pentru ca aici, Anca fiind in elementul ei, am prins viteza si am ajuns in foarte scurt timp la P.C. 2 - Gura Diham
La Gura Diham am stat ceva mai mult timp in care ne-am alimentat si ne-am refacut proviziile cu apa. Am uitat sa spun ca, in aceasta cursa, pentru prima data, pe langa burduful de 2 litri din camelback, mi-am luat si un bidon de 0,5 l pentru a nu mai avea suprize de genul celor din Grecia sau de acum un an, la aceeasi cursa, cand pe Bucsoiu deja nu mai aveam apa in burduf si am facut setea pana la Omu. Faptul de a-mi lua acest bidon in plus s-a dovedit a fi o alegere buna pentru ca am avut, pe tot traseul, suficienta apa, indiferent de cat de sete mi-a fost. Pentru ca la P.C. 2 eram deja la finalul primei treimi din traseu, am luat si un anticarcel, prevenitv.
La ora 10:00 am plecat din Gura Diham. "Avem fix 5 ore ca sa ajungem la Omu!" i-am spus Ancai. "Ajungem!" mi-a replicat scurt si hotarat. Din Gura Diham traseul urca permanent pana in varful Bucsoiu, insa devine mai dificil pe masura ce ajunge in zone mai inalte, astfel ca, intre Prepeleac si vf. Bucsoiu devine chiar extrem de dificil pe alocuri. Prima portiune, de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor am urcat-o in mai mult de o ora. Anca si-a intrat in ritmul ei constant, de urcare in regim de anduranta. La Poiana Izvarelor ne-am refacut complet proviziile cu apa si am plecat din pozitia de ultima echipa aflata pe traseu. Mai aveam mai putin de 4 ore pana la termenul limita de la P.C. 4 - Omu.
Voluntarii de la punctul de hidratare din Poiana incepusera sa spuna ceva despre modificarea traseului prin Malaiesti, pentru a se evita varful Buvsoiu, pe motiv ca vantul este mult prea puternic sus, insa nu puteau oferi informatii certe. Ne-au spus ca vom afla, probabil, detalii, la P.C. 3 - Prepeleac. In primul moment am fost tentat sa ma bucur gandindu-ma la ce inseamna Bucsoiu. Apoi, privind cerul senin si stancile de la poalele Bucsoiului, mi-am dat seama ca nu-mi doresc sa ocolesc Bucsoiu. Pana la urma, principalul reper al Hobby-ului de la 7500 este Bucsoiu. Apoi frumusetea acestuia, bucuria de a ma afla pe el, de a admira peisajele unice pe care le ofera, satisfactia dupa efortul extraordinar presupus de ascensiunea pe versantii lui abrupti... Nu! In niciun caz nu-mi doream sa nu ajung in aceasta zi, pe Bucsoiu! Speram ca informatia sa nu fie reala, mai ales ca voluntarii nu pareau atat de siguri pe ei si nu puteau oferi prea multe detalii. In plus, la startul cursei nu ni spusese nimic despre modificarea traseului.
"S-a instituit vreun check point la Malaiesti?" am intrebat pentru a intelege, totusi, cat de obligatorie este shcimbarea traseului.
"A, nu! Urmatorul este la Omu."
"S-a modificat baremul de timp de la Omu? Pentru ca, prin Malaiesti, traseul este mult mai lung si se modifica i diferenta de nivel avand in vedere ca, de aici, ar trebui sa coboram pana la cabana si de acolo sa urcam iar"
"Nu, nu s-a modificat!"
Nu s-a modificat? In cazul acesta, in conditiile in care mai aveam mai putin de 3 ore ca sa ajungem la Omu, sansa noastra de a nu ne incadra in barem era maxima. Am plecat din check point iar la punctul de intersectie al traseelor spre Bucsoiu si spre Malaiesti ne-am oprit pentru a lua o decizie. Mai era acolo inca o echipa mixta aflata in aceeasi dilema: DO (Dorin si Oana). Ne-am consultat si cu ei. Parerea mea era ca, prin Bucsoiu, aveam sanse sa ne incadram in baremul de 9 ore la P.C. 4 - Omu, in timp ce, prin Malaiesti, nu aveam sanse. Se pare ca parerea mea a contat pentru ca toti au decis sa mergem prin Bucsoiu.
"Anca, sa stii ca reusim sa ajungem daca mergem constant si nu ne oprim. Indiferent de orice, nu te opri!"
"Bine! Ajungem!"
Desi am plecat din Prepeleac cu mai mult de 20 de minute mai tarziu decat anul trecut, am ajuns la Omu cu doar 10 minute mai tarziu decat in 2015. Anca a urcat Bucsoiu si a parcurs toata distanta pana la Omu, mai repede decat am facut-o eu acum un an. Desi eram epuizati, odata ajunsi la C.P.4 in baremul de timp, ne-a revenit suflul si energia. Am luat o pauza de cateva minute timp in care ne-am hidratat si ne-am alimentat cu ce se mai gasea pe-acolo (nu prea multe lucruri), am bagat un gel si inca un anticarcel Zdrovit si ne-am tras putin sufletul inainte de a porni pe ultima portiune de traseu. Bucuria a fost mare iar toata oboseala acumulata in ultimele aproape 5 ore de urcus a disparut parca, in mare masura, mai ales stiind ca nu vom mai avea decat o singura portiune mai serioasa de urcat, din Poiana Gutanu in Saua Strunga, insa incomparabil mai usoara fata de orice urcasem in aceste prime 9 ore de cursa.
Gutanu
De la Omu mai aveam 20 de kilometri de parcurs in maxim 5 ore insa partea cea mai dificila a traseului trecuse. Trebuia sa ajungem de la 2500 de metri la 1500 - altitudinea din zona de finish a cursei. Insa imi aminteam de anul trecut ca acet traseu include, la un moment dat, o coborare care pentru mine, in 2015, a reprezentat cel mai mare cosmar al intregii curse. Coborarea de la Refugiul Batrana pana in Poiana Gutanu, la P.C. 5.
La punctul de control am luat din nou o scurta pauza. Anca i-a intrebat pe voluntari daca mai au ceva de mancare iar ei i-au intins ceea ce mai aveau pentru ei, pe-acolo. Eu nu simteam nevoia sa mananc asa ca am ramas intins pe iarba pentru a ma relaxa putin. Cand mi-am aruncat, la un moment dat privirea spre Anca, m-a pufnit rasul. Musca, la intamplare, dintr-un colt de paine, o felie de ananas din compot si din niste branza de burduf. Era disperata de foame! Si avea acea figura, a omului infometat... privirea aceea... nu mai conta ce manca, important era ca manca. Resimtise in mod mult mai acut efortul acestei curse iar acum isi refacea stocurile de energie care erau, probabil, cvasicomplet epuizate.
In scurt timp ne-am ridicat si am pornit pe segmentul de 5 km de urcare usoara pana in Saua Strunga. Mai aveam cam 2 ore si 15 minute pana la implinirea baremului final de 14 ore si o tot indemnam pe Anca sa mergem mai repede pentru ca imi doream foarte mult sa terminam la timp. Anca si-a mentinut imperturbabil ritmul ei constant, de urcare, astfel incat in aproape o ora eram deja la ultimul punct de control - P.C. 6 - Saua Strunga. De aici mai aveam doar 5 kilometri pana la finish. Eram, in continuare, in postura de aproape ultimii aflati pe traseu. I-am spus Ancai ca trebuie sa tragem tare pentru a ne asigura ca ajungem la timp. Aveam in fata o coborare destul de lina, spre Padina, de unde ne mai astepta o ascensiune de doar 100 m D+ desfasurata pe vreo 1-2 km, pana la finish. Ne-am ridicat si am pornit. Dar nu oricum. Anca a inceput sa alerge! Parca prinsese aripi. Dupa 40 de kilometri si aproape 13 ore de maraton montan, Anca alerga asa cum o mai vazusem facand doar la Moieciu. Pana la Padina am depasit 3 perechi care abia se mai scurgeau pe pantele inierbate din aceste zone absolut superbe ale Bucegilor. De la Padina am intrat pe drumul care duce, in urcare usoara, spre Manastirea Pestera, portiune pe care pasul de alergare s-a schimbat in pas de trekking. Pe ultimele sute de metri de traseu am mai depasit inca o pereche iar linia de finish am trecut-o dupa 13 ore si 40 de minute de la start, adica mai rapid cu 10 minute fata de anul trecut.
Inaintea finishului i-am zarit pe Eva si pe Filip care au tasnit spre mine. Pe Filip l-am luat in carca iar cu Eva m-am luat la intrecere pana la linia de finish unde bineinteles ca ea a trecut prima si a primit medalia in locul meu, asa cum isi dorea, inca din ziua precedenta, sa se intample lucrurile.
Pot spune ca, la finalul acestei curse eram mai obosit decat dupa Olympus Marathon. Traseul este mult mai solicitant, mai tehnic si cu portiuni mai abrupte decat in Olimp. Totusi, dupa o evaluare sumara, am constatat ca, exceptand oboseala fizica si cea a muschilor, in rest eram perfect in regula: o cu totul alta stare decat acum un an cand, imediat dupa cursa, am inceput sa am frisoane. Frisoane pe care insa acum le avea Anca. "Nu se compara cu nimic din ce am facut pana acum." mi-a marturisit ea si abia atunci am realizat ca, intr-adevar, Hobby-ul de la "7500" este mai greu decat celelalte maratoane montane din Romania. Anca alergase si alte maratoane montane dar acesta fusese mai greu decat oricare dintre ele.
Ne-am dus sa mancam la Octavian insa nu am stat prea mult acolo pentru ca oboseala incepuse ssa-si intre complet in drepturi si riscam sa adormim cu capetele pe masa. Aici am avut bcuuria sa o intalnesc pe Lica Zuzi care alergase ultra in 26 de ore. 26 de ore! Femeia asta trebuie sa fie un extraterestru!
A doua zi, inainte de a pleca spre Bucuresti, ne-am intalnit intr-o poiana, pe malul apei, cu Dan Lupa. A fost acea ocazie de mult asteptata, de a sta impreuna la povesti despre munte, alergare, antrenamente, echipament si alte maruntisuri d-astea care-i mai preocupa pe cei care impartasesc aceasta pasiune comuna. El era destul de dezamagit pentru faptul ca nu finalizase cursa insa recunostea si el ca este un traseu cu mult mai dificil decat cele ale altor curse de ultra la care mai participase. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul ca deja isi facea strategia de parcurgere a traseului anul viitor, la urmatorea editie a competitiei.
1. "Hobby"-ul de la 7500 este o cursa foarte grea insa si foarte frumoasa.
2. Anca Tifigiu este un partener de alergare extraordinar! Alergatoare de anduranta, cu o disciplina si o vointa care pot fi luate, oricand, ca model, de catre oricine. A parcurs un traseu de 45 km in mai putin de 14 ore reusind sa mentina o constanta incredibila a ritmului in tot acest timp si pe toata aceasta distanta. De asemenea, este o coboratoare foarte buna! Am retrait, in aceasta zi, experienta de la Moieciu. Este o incantare sa alergi in coborare alaturi de ea! Ma bucur mult ca am ales sa parcurgem impreuna aceasta cursa si ca ea a acceptat. Desi a fost evident ca a surprins-o gradul de dificultate a cursei, la care nu se astepta, a reusit sa gestioneze exemplar toate momentele dificile si sa le depaseasca foarte bine, pe toate. A urcat Bucsoiu asa cum nu am vazut multa lume facand-o! Pentru mine, Anca ramane un model de alergator de la care am invatat si mai am multe de invatat. Iti multumesc, Anca, pentru ca ai acceptat sa alergam impreuna, pentru tot ceea ce ai facut si pentru tot ceea ce am invatat de la tine pe parcursul acestei curse!
3. Mi-am invatat lectia dupa experienta de anul trecut. Acum m-am bucurat, cu adevarat, de cursa, de traseu, de peisaje, de tot si de toate! Am avut la mine si pe mine tot ceea ce am avut nevoie, nu mi-a lipsit nimic. Iar la final, eram complet neaccidentat, aspect care mi se pare foarte important. Sunt convins ca voi reveni, in viitor, la 7500, cel putin pentru Hobby.
Aceasta a fost povestea cursei cu numarul 25 din "cariera" mea. O cursa dintre cele mai grele dar absolut frumoasa, de care m-am bucurat din plin. De acum, gandurile, sperantele si preocuparile mele se indreapta catre cea mai grea cursa dintre toate: 2X2 race - 20 august - un traseu de 46 km, cu o diferenta totala pozitiva de nivel de 4200 metri, care se desfasoara integral pe creasta Masivului Fagaras, la peste 2000 m altitudine.
(Foto credit: Marathon 7500, Anca Tifigiu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.