În mod normal ar trebui să mă opresc aici cu postarea deoarece, pentru mine, această cursă nu poate fi descrisă în cuvinte, ci doar în sentimente. Este o cursă pe care am trăit-o doar cu sufletul, mintea mea încetând să mai raţioneze încă de când am ajuns, sâmbătă dimineaţa, la ora 6.00, în zona Lacului Bâlea şi am simţit în nări răsuflarea răcoroasă a Făgăraşului. Venisem aici după o lungă despărţire de aceste locuri în care, ori de câte ori am ajuns, am lăsat câte o părticică din sufletul meu. Venisem aici să-mi reîntâlnesc acele bucăţi de suflet lăsate priponite de stâncile reci şi contondente ale celui mai drag prieten al meu: Făgăraşul. Acele stânci care îmi juliseră de atâtea ori mâinile şi picioarele, îmi spintecaseră rucascul sau cortul ori hainele, îmi zgâriaseră bocancii şi îmi îngheţaseră mâinile, într-o bizară manifestare a sentimentului de prietenie pe care ni-l nutream reciproc.
M-a primit frumos, ce pot să spun! Cu un cer limpede, lăsându-mă să-i zăresc întreaga măreţie şi frumuseţe a culmilor scăldate în razele dimineţii, dar dojenindu-mă, totodată, pentru această lungă despărţire, cu răcoarea ascuţită care mi s-a-nfipt direct în carnea muşchilor nedezmeticiţi încă după un somn mult prea scurt. Ajunsesem în Cârţişoara abia la miezul nopţii dinainea cursei aşa că timpul de odihnă a fost cu mult mai scurt decât mi-aş fi dorit sau decât aş fi avut nevoie. Dar ce mai conta oboseala în faţa bucuriei acestei reîntâlniri? Nu mai conta pentru că nu venisem aici ca să alerg într-o cursă, ci venisem să alerg pentru a-mi reîntâlni şi redescoperi cel mai bun prieten. Nu aveam niciun obiectiv ci doar visam, îmi doream să ajung încă o dată pe Negoiu - vârful despre care am spus întotdeauna că a fost în mod crunt nedreptăţit de natură fiind al doilea ca înălţime din România, cu doar 9 metri mai mic decât Moldoveanu, pentru că, prin aspectul lui, prin dificultatea traseelor care asigură accesul către el (Custura Sărăţii, Strunga Ciobanului, Strunga Dracului, Strunga Doamnei), prin măreţia şi prin frumuseţea lui unică, ar fi meritat să fie primul. Apoi îmi doream să ajung încă o dată la lacul Călţun, cel care de prea puţine ori mi se dezvăluise în toată splendoarea lui pentru că, cel mai adesea, clocotea precum o oală pe foc, fiind învăluit în rotocoale dense de ceaţă. Ce furtuni cumplite, ce vijelii şi ce dezlănţuiri ale naturii mi-a fost dat să văd, de atâtea ori, la Călţun!
Puţin după startul probei de 2X2 Elite şi Echipe, am urcat la Heliport pentru a intra în posesia kitului de concurs. L-am luat şi pe cel al Ancăi Tifigiu care, deşi se înscrisese la această cursă, nu a mai putut veni. Am admirat tricoul tehnic oferit de organizatori pe care ştiam că nu are rost să-l probez pentru că cerusem un număr mai mic. Ştiam că îmi voi dori foarte mult să port, în viitor, la curse, acest tricou cu totul deosebit faţă de toate cele oferite de organizatorii altor curse, însă îmi propusesem ca mai întâi să merit să-l îmbrac. Pentru asta trebuie să mai scap de vreo 10 kg pe care este nevoie să le mai dau jos pentru a ajunge la greutatea mea ideală şi optimă pentru a susţine o cursă de alergare de anduranţă în parametri ceva mai competitivi decât cei de acum. Acest tricou vreau să-l îmbrac, de exemplu, la Olympus Marathon, anul viitor, dacă Dumnezeu mă va ajuta să ajung sănătos acolo.
Am mâncat 2 banane şi nişte ciocolată, apoi m-am apucat să admir, pe îndelete peisajul liniştit al dimineţii, lăsându-mi sufletul să rezoneze, treptat, cu frumuseţea încremenită a crestelor din jurul Bâlei. Furat de peisaj şi de bucuria reîntâlnirii Făgăraşului, am uitat că îmi propusesem să cumpăr nişte doze de gel şi de magneziu, precum şi nişte batoane de la Sponser aşa că am luat startul având la mine doar rezervorul de 2 litri cu apă şi un pliculeţ de gel oferit gratuit din partea sponsorilor în kitul de concurs. Cu puţin timp înaintea startului, m-am întâlnit cu Florin Munteanu care venise să alerge şi el în proba de X2. "În sfârşit, alergăm şi noi în aceeaşi cursă!" mi-a spus şi ne-am strâns în braţe - un gest emoţionant pentru mine având în vedere personalitatea şi background-ul lui impresionant în alergările montane.
Momentul startului de la ora 8:00 a declanşat în mine resortul dorinţei de a mă revedea în traseul de creastă, adică în acele locuri care, de-a lungul multor ani, mi-au oferit cele mai intense trăiri, bucurii, stări de linişte, de fericire de senzaţie de apropiere de Dumnezeu. Dorinţa de a ajunge repede în creastă a făcut ca, pentru primele 15 minute din cursă, pulsul să-mi crească şi să rămână constant la un nivel pe care nu-l mai atinsese niciodată: 192-202 bpm - mult peste limita maximă descrisă în manuale pentru cineva de vârsta mea: 180bpm. Când am ajuns în Șaua Caprei, un nou val de sentimente mi-au invadat pieptul la vederea Lacului Capra: un loc de o frumusețe aparte în care, de câte ori ajungeam fiind în turele de trekking de-a lungul întregii creste făgărășene, zăboveam două nopți pentru că nu mă puteam abține să nu rămân o zi ancorat pe marginea lacului pentru a savura mireasma, energia, liniștea și bucuria acelor locuri. De acolo, de obicei, dădeam o fugă până pe Vânătarea lui Buteanu de unde, dacă aveam șansa să prind vreme bună, admiram spectacolul extrem oferit de caprele negre dar și splendoarea imaginii întregului masiv făgărășean. Lacul Capra era întotdeauna locul de popas pe care îl preferam în locul Bâlei mult prea aglomerate și gălăgioase pentru linștea care mi se așternea în suflet în cele câteva zile de creastă pe care le contorizam până în acel loc, indiferent dacă veneam dinspre est sau dinspre vest.
De aici, din șa, am urcat într-un suflet pe vârful Capra - locul în care m-am simțit pentru prima dată cu adevărat rupt de civilizație atunci când am văzut Bâlea - populată de oameni, mașini, clădiri și gherete - undeva foarte jos, în toată micimea materialității sale. De aici a început spectacolul traseului de creastă. După cei aproximtaiv 400 de metri diferenta pozitivă de nivel parcurși de la Bâlea până aici, sus, a urmat o binemeritată coborâre și o porțiune relativ dreaptă pe culmea care înconjoară latura sudică a căldării Bâlei. Senzația de plutire undeva între pământ și cer este foarte intensă aici, sus, unde orizonturile sunt extrem de îndepărate iar creasta extrem de îngustă pe muchia căreia stă agățată poteca face ca deplasarea să semene mai mult cu un număr de echilibristică pe sfoară, decât cu un concurs de alergare. Nu după mult timp am ajuns la punctul de alimentare de la Izvorul Paltinului unde am luat câteva felii de portocală și cateva bucăți de banană pentru a-mi astupa puțin golul din stomac. Am pornit mai departe bucurându-mă de vremea excelentă pe care ne-o oferea astăzi muntele deși așteptările mele nu erau prea optimiste: la start ne anunțaseră că prognoza pentru această zi nu era chiar grozavă și se anunțau câteva ploi și furtuni în creastă. Această predicție nu mă deranja prea mult, gândindu-mă că adevăratele senzații plenare, Făgărașul le oferă doar atunci când se mai și burzuluiește puțin la drumeții din creastă, aruncând cu fulgere, vânt și grindină. Speram doar ca un astfel de moment să nu mă prindă în vârful Negoiu de unde îmi doream să pot admira cât mai mult din peisajul unic de care se pot bucura doar cei ce se încumetă să urce pe acel vârf.
Au urmat acele porțiuni tehnice, dotate cu cabluri, care preced ascensiunea pe Lăițel, pe care mi le aminteam până aproape în cel mai mic detaliu, deși a trecut foarte mult timp de când nu mai parcursesem acest segment de traseu: mai precis, 13 ani! După 13 ani îmi aminteam aproape fiecare priză de care puteam să mă agăț pe porțiunile mai dificile, ba chiar și locurile în care aveam variante alternative mai sigure decât poteca clasică. Eram uimit să descopăr cât de clar întipărit rămăsese în mintea mea traseul pe care îl parcursesem, este adevărat, de mai multe ori, dar ultima dată acum 13 ani, în sens invers decât cel în care mă deplasam acum.
În ciuda prognozelor, Făgărașul se încăpățâna să-și păstreze cerul limpede astfel încât bucuria care mi-a cuprins sufletul a fost imensă atunci când am ajuns la Lacul Călțun pe malul căruia aș fi putut să mă opresc pentru o repriză de plajă și bălăceală. Apa lui foarte limpede și liniștită mă îndemna la trândăveală și, cum cursa nu avea, în sine, o importanță prea mare pentru mine ci fusese mai mult un pretext pentru a reveni în aceste locuri, puțin a lipsit să mă las pradă impulsului de a poposi câteva ore pe malul lacului. Doar imaginea lui Florin Munteanu pe care l-am reîntâlnit cățărându-se precum o fiară dezlănțuită, la finalul coborârii mele de pe Lăițelul - el aflându-se deja pe segmentul de întoarcere de la Negoiu - și dorința nestăpânită de a mă afla, din nou, pe cel mai frumos vârf al Făgărașului, mai ales pe o astfel de vreme, mi-au dat singurul imbold în virtutea căruia nu doar că nu m-am oprit, dar am și mărit ritmul pe urcușul de la lac până în Portița Călțunului de unde aveam să admir uriașul de piatră în toată splendoarea și măreția lui. Această micuță șa care desparte căldarea Călțunului de valea care se desfășoară la baza pereților Negoiului este un alt loc care m-a țintuit în loc, de câte ori am ajuns aici, prin farmecul lui aparte. Tot ceea ce se vede în jurul acestui punct este doar piatră macră, cu foarte puțină vegetație presărată doar din loc în loc, în pâlcuri și smocuri de iarbă. Este o imagine pe cât de sălbatică, pe atât de înfiorătoare pe o vreme cum întâlnești cel mai adesea în această porțiune de creastă. Nici acum nu m-am putut abține să nu mă opresc câteva minute pentru a mă bucura de un peisaj pe care extrem de rar ai posibilitatea să-l admiri în acest loc.
De aici, tot ceea ce mi-a mai propulsat mușchii membrelor, împingându-mi trupul în sus, pe cablurile din Strunga Doamnelor, pe grohotișul versanților culmii Dintre Strungi și pe muchia stâncoasă ce leagă ieșirea din Strunga Dracului de Negoiu, a fost dorul de acest vârf. Un dor intens care îmi clocotea în piept și în minte și se revărsa în toate fibrele și încheieturile picioarelor trasformându-se în forță cintetică brută. Plămânii, încă neadaptați suficient la această altitudine la care urcasem destul de brusc, păreau că nu mai fac față dar cine mai avea nevoie de plămâni? Picioarele urcau singure, mânate de alte surse de energie decât oxigenul din aer ori de caloriile care ar fi trebuit să le asigur din ceea ce nu mâncasem în acea dimineață ori pe traseu. Mă propulsau doar dorul, setea, foamea de pietrele acelea din vârf, lângă care mă ghemuisem tot, cu 20 de ani în urmă, pe o furtună venită parcă direct din infern, acoperit fiind doar de un poncho din nylon, sperând că acele pietre mă vor feri de ploaia de trăznete care loveau stânca necontenit, pretutindeni în jur. Dorul de locul acela în care altă dată rafalele de vânt îngrozitor de puternice îmi biciuiau întregul trup cu grindină - cea mai dureroasă experiență pe care am trăit-o vreodată pe munte. Stăteam neputincios, incapabil să o apuc încotrova în condițiile în care nu se mai zărea nimic în jur, așteptând să se termine acele lovituri ca de bici care se prăvăleau, simultan și cu o forță dezarmantă, pe mâini, pe picioare, pe față și în cap. Îmi venea să urlu de durere, de deznădejde și de neputință dar nu-mi rămânea decât să aștept resemnat - nu știam cât - ca totul să se termine, până la urmă.
Am ajuns în vârf după 3 ore și 20 de minute de la start, în condițiile în care baremul de timp era de 5 ore. Mi-am luat un răgaz de 5 minute în care am stat să admir tot ceea ce era de admirat și să salut, de la distanță, cu un gând bun, cuplul nedespărțit de vârfuri Viștea Mare și Moldoveanu. Totul în jur era clar, limpede, curat, nicio urmă de ceață sau pâclă. Una din rarele ocazii în care te poti bucura de o asemenea perspectivă din vârful Negoiu. Aproape în același timp cu mine a ajuns aici și Viorel Pălici de la categoria Elita, care luase startul cu 2 ore înaintea noastră dar care între timp parcursese și traseul de la Bâlea la vf. Moldoveanu iar după 5 ore și jumătate de la start era, iată, pe Negoiu de unde mai avea doar 9 km până la finalul cursei sale. Unii oameni par veniți de pe o altă planetă!
După cele 5 minute de repaus, m-am avântat pe coborâre, reîncărcat cu energie de la tot ceea ce îmi oferise acel răgaz de pe Negoiu. Simțeam aproape fizic că plutesc și, pentru prima dată într-o cursă montană, nu mă încerca nicio senzație de durere sau de oboseală la nivelul picioarelor. Coboram cu multă ușurință și într-un ritm bun. Totuși mă opream destul de des pentru a face loc primilor veniți de la proba 2X2 Elita. Acești alergători m-au impresionat în mod deosebit. Nu știu de unde își luau energia necesară pentru a parcurge un traseu atât de lung și extrem de dificil, într-un timp atât de scurt. Mulți dintre ei aveau să termine cursa înaintea mea. Este drept că luaseră startul cu 2 ore mai devreme dar avuseseră de parcurs nu mai puțin de 26 de km de creastă a Făgărașului, în plus față de mine și de toți cei care alergam pe traseul X2.
Urcușul de la Călțun pe Lăițelul a fost, de această dată, ceva mai lung și mai obositor decât pe primul segment de traseu. În vârf am fost nevoit să iau un scurt răgaz, mai ales că rămăsesem și fără apă în rezervor. Apoi am coborât destul de bine până la punctul de alimentare de la Izvorul Paltinului unde probabil că aspectul feței mele l-a determinat pe unul dintre arbitri să mă întrebe "tu eşti băiatul cu glezna luxată?" iar pe altul, la 2 minute distanţă, să mă întrebe "Esti sigur că eşti în regulă? Ai nevoie de ceva?" Mă simţeam în regulă, cu excepţia stării de oboseală care era normal să se acumuleze pe un astfel de traseu, mai ales după o noapte cu puţin somn, venită după un drum de 7 ore de la Bucureşti la Cârţişoara şi fără nicio perioadă de adaptare la altitudine.
Între Izvorul Paltinului şi Bâlea Lac, singurul segment mai dificil pentru mine a fost ascensiunea pe vârful Iezerul Caprei. Deşi a fost o porţiune de urcuş mult mai scurtă decât pe segmentul spre Negoiu (atunci când s-a adăugat şi urcuşul de la Bâlea în Şaua Caprei), totuşi acum acesta mi s-a părut a fi cel mai greu urcuş al zilei. Eram deja foarte obosit, muşchii dădeau semne că sunt pe punctul de a ceda, respiraţia nu mai făcea faţă nevoii de oxigen iar eu gâfâiam mai rău decât o locomotivă cu aburi. Odată ajuns în vârf, după un scurt răgaz am dat drumul la coborâre care, încă o dată, a mers foarte bine şi am reuşit chiar să depăşesc câţiva alergători care concurau la aceeaşi categorie cu mine. Pe finalul coborârii, aproape de Cabana Bâlea, alergarea s-a trasformat într-un slalom prin mulţimea de turişti de weekend care veniseră cu maşina ori cu telecabina la Lac şi care împânziseră toate împrejurimile. Segmentul de câteva sute de metri de asfalt, dintre Cabana Bâlea şi Heliport, a fost chiar cel mai dificil de parcurs, datorită puhoiului foarte dens de oameni care nu se sinchiseau de faptul că mă vedeau alergând (sau, mă rog, că schiţam o alergare) şi înaintau nepăsători în pâlcuri compacte, fiindu-mi chiar foarte dificil să înaintez printre ei.
Am terminat cursa în puţin peste 7 ore, cu 3 ore mai rapid decât baremul de timp, în condiţiile în care, dacă aş fi fost odihnit şi aş fi ajuns în zonă măcar cu o zi-două mai devreme, aş fi putut termina traseul în 6,5 ore sau chiar mai rapid. Chiar şi aşa, am fost foarte bucuros, la final, că am reuşit să mă întorc, după atâţia ani, pe creasta Făgăraşului, să fac unul dintre cele mai dragi trasee pentru mine si să mai am şi şansa unor condiţii meteo extraordinare, cu mult soare, fără ploaie şi fără prea mult vânt.
A fost a 14-a cursă la care am participat de când m-am apucat, în 2014, de alergare, şi a 10-a din acest an. De departe, a fost cea mai frumoasă cursă de până acum. În acest an nu-mi mai propun decât să alerg la Ciucaş X3, în septembrie (proba de semimaraton) şi Maratonul Internaţional Bucureşti (proba de 42 km pentru a intra, oficial, şi eu, în rândul maratoniştilor, chiar dacă, de facto, am facut-o odată cu încheierea cursei de 45 km de la Marathon 7500, din Bucegi). Alte lucruri, foarte multe, nu voi mai spune despre această cursă pentru că ele nu pot fi povestite ci doar simţite, aşa cum am spus la începutul acestei postări. Rămâne adânc întipărită în sufletul meu, alăturându-se tuturor celorlalte ture de trekking din Făgăraş.
(Foto credit: 2x2 race -Loredana Bulgaru, Cristina Trancă, Alex Nistor, Zu Mont)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.