Semimaratonul Brașov - prima cursă de trail running a anului 2016

Parafrazând o veche zicală românească, încep prin a spune: cum te antrenezi, așa alergi. Eu am testat veridicitatea acestei afirmaţii pe pielea mea, in acest weekend, la Braşov, acolo unde am fost ca să alerg Semimaratonul INTERSPORT. Nu puteam avea pretenția unei curse extraordinare atunci când antrenamentul specific a lipsit aproape cu desăvârșire. Furat de entuziasmul proiectului ORA DE MIȘCARE, am trecut antrenamentele de alergare în plan secund. Adică într-un plan căruia nu prea am mai avut resurse de timp să-i pun la dispoziție. Așa că am plecat spre Brașov fără prea mari așteptări de la cursa pe care urma să o alerg, ci doar cu speranța finalizării ei în baremul de timp. Sincer, chiar și acesta mi se părea a fi un obiectiv cam optimist dar, cum vremea se anunța foarte bună iar starea traseului părea să fie una excelentă, nădăjduiam că voi reuși, totuşi, să nu mă întorc acasă dezamăgit.

Startul cursei din 2 aprilie era programat pentru ora 12:00 ceea ce mi-a creat un anume confort legat de lipsa vreunei presiuni în ceea ce privește ora de trezire. După un drum București-Brașov parcurs vineri seara, în condiții de mare aglomerație, ideea că a doua zi puteam dormi până mai târziu m-a relaxat suficient de mult încât chiar am reușit să mă odihnesc în timpul nopții. Nu înseamnă că m-am trezit prea târziu sâmbătă dimineață dar faptul că nu am făcut-o pentru că mi-a sunat ceasul a însemnat un plus de bună dispoziție pentru acea zi. După un mic dejun cu omletă și cafea, am putut să-mi pregătesc pe-ndelete echipamentul de alergare: îmbrăcăminte Kalenji și pantofii S-Karp pe care îi apreciam foarte mult pentru confortul pe care mi l-au oferit la cursele în care i-am folosit. 

La ora 11:00 eram deja în Piața Unirii din Brașov, căutând din priviri figuri cunoscute. Obișnuit fiind ca, aproape la toate cursele, să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți, mi s-a părut destul de ciudat faptul că, de această dată, toate chipurile îmi erau străine. Este destul de plictisitoare așteptarea startului unei curse, timp de o oră, dacă nu ai cu cine schimba o vorba. Totuși atmosfera din Piață și vremea caldă și însorită a amiezei, mi-au creat o stare pozitivă și mi-au trezit pofta cea demult adormită, de alergare.

La ora 12, dupa obişnuitul ritual - pentru această competiţie - al mutării porţii de start de colo-n colo, am pornit, în sfârşit, pe un traseu pe care deja îl ştiam dar care acum se arăta a fi mult mai prietenos decât în urmă cu un an când predomina noroiul si zăpada. Având un barem de timp de 3h30min. în care trebuia să termin cursa, mi-am stabilit ca target să nu depăşesc, pe niciun kilometru, pace-ul de 10 min./km. Aşa cum am spus, am renunţat încă de la bun început la ideea de a scoate vreun timp anume sau de a realiza vreun record personal pe acest traseu, singurul obiectiv fiind acela de a termina cursa neaccidentat.

Primii 8 km de urcare neîntreruptă au fost mai puţin dificili decât mă aşteptam. Este adevărat faptul că reprizele de trekking au fost ceva mai numeroase însă ritmul a rămas constant sub targetul stabilit iar asta mi-a dat curaj şi mai multă speranţă cu privire la finalizarea traseului sub baremul maxim impus de organizatori. Am regretat faptul că nu mi-am luat beţele de trekking, atât pentru că mi-ar fi dat un impuls suplimentar pe urcare, cât şi pentru că era o ocazie excelentă de a mă familiariza cu ele înaintea maratonului montan la care urmează să particip peste 3 săptămâni.

La km. 8 am ajuns în timpul de 1h10min. iar de aici traseul avea să fie mult mai uşor, cu multe porţiuni drepte şi coborâri. Ştiam că nu voi mai putea coborî aşa cum o făcusem la Ciucaş sau Măcin, nefiind antrenat, însă ideea de coborâre este, oricum, mai reconfortantă decât cea de urcare atunci când vorbim de alergarea montană. 2 pahare de băutură izotonică, o bucăţică de banană şi o doză de gel m-au remontat şi am plecat destul de avântat pe următorul segment de traseu de 7 kilomteri până la ultimul punct de alimentare. Totuşi, după kilometru 12 au început să apară unele probleme: contracturile la gambe. Deşi destul de deranjantă, senzaţia nu era insuportabilă mai ales că mă mai reîntâlnisem cu ea de atâtea ori. Faptul că apăruseră, de această dată, după doar 12 km, mi-a dat ceva de gândit. Regretam că nu am reuşit să-mi iau măcar o doză de magneziu la mine care, luată la km 8, ar fi amânat, probabil, destul de mult acest moment neplăcut.

Fără prea mari emoţii, am ajuns la km 15 sub 2h30min, adică un timp care îmi permitea să sper că voi termina cursa în 3 ore, adică doar cu 15 minute mai slab decât anul trecut: un rezultat excepţional în lipsa oricărui antrenament prealabil. M-am oprit aici timp de un minut pentru a mă rehidrata. Ceva însă s-a-ntâmplat... Ideea că parcursesem deja 3 sferturi din cursă m-a relaxat într-o prea mare măsură. Atât de mare încât, în momentul în care am vrut să pornesc la drum, picioarele mi s-au blocat complet de la genunchi în jos. Gambele îmi erau complet paralizate iar la nivelul picioarelor (extensorii lungi ai degetelor) s-a instalat o contractură cvasitotala care nu-mi mai permitea deloc să le flexez. Practic, nu mai puteam nici măcar să merg, dar să mai şi alerg. Am făcut câţiva paşi chinuiţi până la un copac unde am inceput să-mi întind putin gastrocnemienii şi solearii dar labele picioarelor îmi erau, în continuare, blocate. Până la urmă am fost nevoit să mă aşez jos, să mă descalţ şi să încep să-mi masez toate zonele contractate. A fost singurul moment în care m-am gândit că există riscul de a nu mai termina cursa în baremul de timp.

După câteva minute de masaj si stretching, m-am ridicat şi am început să merg uşor. Senzaţia de contractură era, în continuare, cvasiprezentă însă puteam să păşesc. După câteva zeci de metri am încercat să reiau pasul de alergare dar blocajul acela complet al gambelor şi picioarelor s-a reinstalat. Din nou oprire, din nou stretching. Gata! M-am decis să nu mai alerg. Urma să merg cât pot de repede dar fără să mai alerg. Am făcut un calcul şi am văzut că aveam şansa de a termina cursa în barem dacă aş fi continuat să merg cu o medie de 6 km/h. Am avut, la un moment dat, o porţiune de pantă până la Treptele lui Gabony, după care, simţind că senzaţia de contractură a dispărut, am reluat pasul de alergare uşoară, nu însă pentru mult timp pentru că, din nou, contracturile s-au instalat, de această dată însă acolo unde nu mai apăruseră niciodată în istoria mea: la tibiali şi peronieri, adică pe faţa anterioară a gambelor. La ambele picioare, în acelaşi timp. Iar stretching, iar pas de trekking... simţeam că înnebunesc de ciudă că mă confrunt cu asemenea probleme. Senzaţia a fost însă de scurtă durată, aşa că am reluat pasul de alergare dar la km 18 mi s-a blocat o nouă grupă de muşchi care până acum nu mă supărase niciodată: adductorii coapselor. M-am resemnat şi nu i-am mai băgat în seamă. Ultimii 3 km au fost cei mai chinuitori pentru că durerea în gambe devenise atroce iar trecerea liniei de finish în 3 ore şi 13 minute a venit ca o eliberare. A lipsit sprintul de final pe care îl foloseam întotdeauna iar zâmbetul de pe faţa mea cred că a fost, mai degrabă, unul care exprima bucuria că am scăpat de chin şi durere, decât unul al bucuriei cursei în sine.

Una peste alta, a fost o experienţă utilă, din ciclul "aşa nu". Nu merge să te duci şi să participi la o cursă pe munte fără să te antrenezi specific! Oricât de multă sală ai face, oricât cardio, HIIT, Tabata, hipertrofie şi ce-o mai fi pe-acolo, prin zona fitness-ului, care nu înseamnă alergare, nu este suficient pentru a-ţi asigura pregătirea necesară pentru o cursă de anduranţă. Pregătirea pentru alergare se face, în primul rând, prin alergare. Antrenamentele complementare sunt bune, utile, dar nu suficiente.

Ştiu, probabil sună ca nişte truisme afirmaţiile mele, dar oricare dintre noi (eu, în primul rând) avem nevoie să conştientizăm, poate, din când în când, asemenea aspecte care par banale prin conţinutul lor. Pe de altă parte însă, antrenamentele de fitness îşi au şi ele rolul lor, complementar, în susţinerea pregătirii pentru cursele de alergare. Numai că eu, deocamdată, pe fondul lipsei de timp suficient, nu am reuşit să găsesc echilibrul între cele două forme de antrenament. Daca am făcut fitness nu am mai avut timp de alergare, aşa cum, până anul trecut, nu reuşeam să fac aproape deloc fitness pentru că tot timpul liber mi-l ocupam cu antrenamentele de alergare. Totuşi, din punctul meu de vedere, sunt importante amândouă formele de antrenament, în primul rând pentru că se completează în mod armonios, iar în al doilea rând pentru că, aşa cum am spus de la bun început, acum doi ani, când am început să alerg, cursele acestea sunt şi trebuie să rămână nu un scop în sine, ci modalitatea cea mai eficientă, pentru mine personal, de a mă motiva să fac mişcare, să fac sport, să am o viaţă activă din punct de vedere fizic, pentru a-mi asigura o stare de sănătate optimă, acesta fiind obiectivul final. Iar până acum, dacă nu am alergat pe pistă sau pe scări, am stat în sală şi am făcut fitness, adică am reuşit să îmi respect scopul până la capăt iar acesta este lucrul care îmi conferă cea mai mare satisfacţie. De acum înainte, pentreu că a început sezonul cald, voi sta mai mult timp afară, la alergare, încercând însă, în continuare, să găsesc soluţii pentru a îmbina ambele forme de antrenament.
(Sursa foto: http://galerie.semimaraton.ro/).