Atingerea Omului din 2016

Daca tot am înțeles că postările mele pe blog sunt scrise într-o notă plictisitoare, azi m-am gandit să schimb un pic registrul așa că... vă invit să priviți cu atenție fotografia alăturată. Pentru cei care nu știu exact despre ce este vorba, să vă explic: este un bulz și o cană plină cu jintiță. Daca tot nu înțelegeți, vă mai dau niște detalii suplimentare: bulzul este acel gogoloi făcut din mămăligă, plin în interior cu branză parțial topită de la fierbințeala mămăligii; jintița este un amestec lichid de zer cu brânză. Este o combinație tradițională ciobănească, pe care nu prea ai ocazia să o savurezi decât pe la stânele (încă) tradiționale de pe la noi. Dacă încă nu salivați după ce ați luat contact cu aceste detalii, inseamna ca nu ati incercat niciodata aceasta combinatie asa ca va invit sa o faceti cat mai curand posibil. Eu am incercat-o acum un an, cam tot pe vreme asta, in Bucegi, la finalul primei editii a unei curse de cros montan intitulata "Atinge Omu". Mai multe detalii despre experiența mea de atunci, veți găsi aici.

Revenind la poză, vă mărturisesc sincer că nu mi-am imaginat, vreodată, cum o poză poate schimba destine însă cam despre asta este vorba în povestea care urmează. Totul a început în ziua în care niște - să zic așa - iresponsabili care administrează pagina de facebook Atinge Omu, s-au apucat să posteze această fotografie. De ce iresponsabili? Pentru că au făcut-o fără să cântărească efectul devastator al acestei imagini asupra unora dintre noi care suntem așa, mai pofticioși și mai gurmanzi din fire. Așadar stăteam eu într-o liniștitiă zi de 1 aprilie și derulam, ca tot omu', postările prietenilor de pe facebook până am dat peste această imagine care m-a izbit fix în moalele papilelor gustative, inundându-mi gura cu o cantitate impresionantă de... dar hai să trec peste acest detaliu. Cu un an în urma, cum spuneam mai sus, m-am nimerit și eu prin Bucegi, la prima ediție a crosului care propunea concurenților ca, plecând din Pestera, să atingă Omu (vf. Omu, 2507 m) după care să se reîntoarcă pe un traseu lejer, înapoi la Peștera, urmand Drumul Granicerilor pana pe Batrana apoi prin Valea Doamnele. Numai că, la întoarcere, fiecare era întâmpinat cu un gogoloi d-ăsta numit bulz, și o cană cu jintiță, proaspăt scoase de pe banda de producție a unei stâne învecinate locului de unde se pleca și se sosea în competiție.

Nu-mi propusesem sa mai parcurg această cursă în anul 2016 însă poza cu pricina mi-a declanșat apetitul. Probabil că un bulz și o jintiță aș fi putut găsi la multe stâne, fără să fie nevoie să alerg o cursă montană pentru a le gusta. Da, însă pe cele din Bucegi le testasem cu un an în urmă, știam cât de grozave sunt și nu aș fi vrut să risc încercându-le și din alte surse despre care nu știam nimic. Si cum era un traseu accesibil iar ca timp, era planificat cu 2 saptamani inainte de Olympus Marathon, m-am gandit ca poate fi un pretext bun ca sa ajung si sa gust, inca o data, bunatatile descrise mai sus. Fiind o cursa destul de accesibila, m-am gandit si la faptul ca as putea sa nu merg singur acolo, ci sa-l iau impreuna cu mine si pe Silviu Tamas - unul dintre cei mai fideli participanti la proiectul ORA DE MISCARE, mai ales ca il luase si pe el, deja, flama cu alergarile lungi. Asa ca am anuntat participarea pe pagina de fb a grupului BE FIT! in speranta ca va percuta imediat.

Lucrurile insa nu au iesit asa cum sperasem eu, dar asta nu inseamna ca regret pentru ca au iesit chiar mai bine decat as fi visat. Silviu nu s-a-nscris la aceasta cursa, nu pentru ca nu ar fi vrut dar in acelasi weekend avea programat un alt eveniment cu mult mai important decat cursa. In schimb, in urma unei sesiuni de "10.000" (despre care voi povesti, la un moment dat, mai multe intr-un articol pe care il voi posta aici, pe blog), m-am gandit sa lansez invitatia catre alte doua persoane care terminasera cu bine acea sesiune-maraton: Gabriela Gheorghe si Carmen Angheloiu. Pe Carmen chiar o cunosteam de foarte putin timp pentru ca abia intrase in grupul nostru de miscare si participase doar la vreo 2 antrenamente si 2 sesiuni "10.000", insa faptul ca reusise sa parcurga cele 10.000 de trepte si 10 km de alergare pe pista, la fel ca si Gabriela, mi-a dat de gandit. Ei bine, feedback-ul din partea fetelor a venit foarte rapid si nu au stat prea mult pe ganduri sa accepte propunerea mea. Urma sa fie prima participare la o cursa montana pentru fiecare dintre ele si stiam ca, daca le va placea, se va croniciza pasiunea pentru acest domeniu.

Iata-ma, asadar, in dimineata zilei de 11 iunie, langa statia de telecabina Pestera - locul de start si finish al cursei - alaturi nu doar de cele doua fete din grup, ci si de un alt grup de colegi ai Gabrielei prinsi de flama entuziasmului ei si convinsi sa vina, la randul lor, sa participe la acest eveniment. Ca si anul trecut, numarul celor care au venit sa alerge pe traseul de 16 km a fost mai mic de 100. De aceasta data, am venit la start direct de la Bucuresti, suparat fiind pe majorarea nebuneasca a preturilor la cazare in zona, fata de anul trecut. Am preferat sa-mi iau cortul in traista si sa dorm moca in mijlocul naturii, decat sa platesc niste sume aberante patronilor unitatilor de cazare din zona. Vremea era destul de inchisa si rece, total diferita fata de anul trecut. Desi competitia s-a desfasurat, practic, la aceeasi data, acum versantii din preajma varfului Omu se vedeau acoperiti de zapada, in vreme ce, cu un an in urma, la aceasta ora nu mai era nici macar un petec de zapada la altitudinea de 2500 de metri.

Despre cursa, in sine, nu voi povesti mare lucru mai ales ca traseul l-am descris, destul de detaliat, in articolul postat acum un an. Complet diferită a fost porțiunea de la Mecetul Turcesc până la Vf. Omu pentru ca a fost schimbat putin traseul iar versantul, așa cum am spus, era complet acoperit cu zăpadă ceea ce a facut urcușul mai lent și mai dificil față de anul trecut. La fel de diferită a fost și porțiunea de la Vf. Omu până în Șaua Doamnele, datorită prezenței zăpezii. Ei bine, in primul rand din cauza acestor două porțiuni, a oboselii și neadaptării la aerul rece de altitudine, dar și din cauza faptului că nu mâncasem nimic înainte de cursă, am scos un timp mai slab cu 30 de minute față de cel realizat anul trecut, deși aveam ca target să cobor bine sub 3 ore. O data ajuns la finish, m-am repezit, hămesit de foame fiind, în porția de bulz și jintiță, apoi în încă o porție de jintiță, și încă una, și încă una, și tot așa timp de 2 ore cât am așteptat sosirea fetelor la final. Cred ca am baut peste un litru și jumătate de jintiță și tot nu mă săturam. Nimic nu mi s-a părut mai bun decât acea jintiță, mai ales după foamea pe care o aveam, amplificată de trecerea pe la Cabana Omu unde am salivat după tradiționala ciorbă pe legume pe care acum nu înțeleg de ce nu am stat acolo ca sa mă bucur de una, ci m-am grăbit să reiau cursa de parcă m-ar fi alergat cineva de la spate.

Așadar, după 2 ore au sosit și fetele, obosite dar fericite, chiar dacă pentru Carmen efortul a fost un pic mai mare. Ea a avut numărul de concurs "1", fiind prima la catalog, și tot ea a fost cea care a încheiat seria finaliștilor acestei curse. Ce a urmat? În primul rând o ploaie sănătoasă după care cerul s-a mai limpezit un pic, atât cât să ne mai învârtim un pic prin zonă și să revăd și eu Cheile Horoabei, Spre seară ne-am strâns - eu și cu fetele - la Pensiunea Octavian unde am mâncat ce au avut ei să ne dea pe-acolo, după care Carmen și Gabriela s-au dus la somn iar eu m-am băgat în cortul pe care îl instalasem lângă cabana Salvamont, fericit că retraiesc o experiență de care îmi era chiar foarte dor. A fost o noapte liniștită, destul de caldă față de ceea ce mă așteptasem eu, cu o ploaie relaxanta pe la 5 dimineața, exact când începuse să se crape de ziuă.

Nu am plecat spre București imediat după cursă pentru faptul că îmi propusesem ca, următoarea zi, adică duminică, să mai fac un traseu de alergare: o buclă cu plecarea din Peștera - Cab. Babele - Vf. Caraiman - Crucea Eroilor - Brâna Caprelor - Cab. Caraiman - Cab. Piatra Arsă - Peștera. Vremea era însă destul de amenințătoare și am plecat pe la 7:30 pe acest traseu, cu ceva emoții, plafonul de nori fiind coborât amenințător de mult. Pe la jumătatea traseului spre Babele m-a prins o ploaie sănătoasă care m-a udat bine de tot iar la ieșirea pe platoul Babelor m-a luat în primire un vânt năpraznic, rece și pătrunzător, adică exact ce-mi trebuia la cât de ud eram. Am intrat în cabana Babele pentru un ceai cald și acolo am aflat că prognoza este mai mult decât sumbră, așteptându-se ploi zdravene pentru acea zi. În aceste condiții, am renunțat la porțiunea de traseu spre Cruce și am pornit-o direct spre Piatra Arsă, în alergare ușoară. De acolo, m-am înscris pe coborârea spre Peșterea, pe un traseu absolut superb pe care nu-l mai parcursesem niciodată. După două ore de trekking și alergare pe o distanță de fix 10 km, am ajuns înapoi la Peștera, dornic să mă schimb în niște haine uscate pe care le aveam pregătite în bagaj.

După o cafea la Pensiunea Octavian, am pornit spre București iar pe drum am avut parte de un recital surpriză susținut de Carmen care a cântat aproape tot drumul făcându-l să pară extrem de scurt deși, în realitate, l-am lungit cât am putut de mult pentru a asculta cât mai multe piese interpetate cu vocea ei absolut uluitoare.

Efectele acestei curse? Gabriela s-a înscris la Cozia Mountain Run - proba de 21 km - pe 2 iulie (și nu m-aș mira să o văd și la Ciucas X3, in septembrie, alături de Silviu, la 21 km), Carmen va participa la Bucharest Fox Trail Half Marathon, in Padurea Baneasa, in luna august (si sunt convins ca va veni si la Bucharest International Marathon, in octombrie). Orice alte comentarii sunt de prisos! Virusul e virus și nu ai ce să-i faci!

Asta a fost scurta poveste a cursei cu nr. 23 din "cariera" mea. De acum, mai e foarte putin timp pana la Maratonul Olimpului - cea mai dificilă cursă dintre toate cele la care am participat până acum. O astept cu emotie si abia astept să povestesc aici, în detaliu, acea experiență care sunt convins că va fi una extraordinară.
(Foto: Atinge Omu)