Echipa: Allice, Carmen, Luiza, Florin
Data: 17 iunie 2017
Ideea organizarii unor ture lunare de trekking si alergare montana pentru membrii Grupului "be Fit!", nu a fost deloc intamplatoare in conditiile in care o astfel de activitate rezoneaza atat de bine cu obiectivele programelor grupului. Mai mult, la aceasta data, Grupul numara nu mai putin de 10 alergatori montani si cativa montaniarzi in plus. In urma cu o luna organizasem deja o prima tura-pilot in Bucegi (urcare la vf. Omu, din Gura Diham, prin Bucsoiu si coborare inapoi prin Valea Cerbului), la care participasera doua alergatoare montane din cadrul grupului (Luiza si Carmen). O astfel de tura reprezinta nu doar o ocazie de a face miscare pe munte, ci si o experienta foarte utila pentru orice montaniard, cu atat mai mult pentru un alergator montan care isi poate, astfel, testa nivelul de pregatire, poate exersa tehnici de urcare si coborare, isi poate testa echipamentul si - foarte important - are ocazia sa cunoasca trasee sau portiuni de trasee din cursele pe care ar urma sa le parcurga.
Avand in vedere succesul turei-pilot, alegerea locatiei pentru aceasta a doua iesire a fost una destul de indrazneata: Creasta Sudica a Pietrei Craiului. Despre Creasta Pietrei Craiului se stie faptul ca este destul de dificil de parcurs datoria aspectului foarte stancos si versantilor sai foarte abrupti. Creasta principala se desfasoara la o altitudine de peste 2000 de metri si este maturata aproape permanent de vanturi puternice determinate de pozitia izolata a acestui masiv muntos. Temperatura medie anuala in acest masiv este de 0 grade Celsius iar lunile mai si iunie reprezinta perioada din an cu cele mai abundente precipitatii. Conform wikipedia, "in zona Piatra Craiului se găsește o vegetație bogată în specii datorită preponderenței aproape absolute a calcarelor. Aici se găsesc specii unice în lume de floră și faună, unele dintre ele, așa cum ar fi Garofița Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), fiind faimoase. Alte specii protejate sunt floarea de colț și ghințura galbenă (Gentiana lutea). Printre speciile de animale amintim capra neagră, declarată monument al naturii, căpriorul, mistrețul, ursul carpatin, râsul, vulpea, lupul, veverița". Potrivit aceleiasi surse, Craiul este un masiv muntos in care sunt foarte des intalnite fenomenele carstice. Astfel, "Cheile Dâmbovicioarei și Peștera Dâmbovicioarei sunt cele mai importante fenomene carstice din Piatra Craiului. În partea nord-estică apar Prăpăstiile Zărneștilor, izbucurile Fântânile Domnilor și Fântâna lui Botorog, La Zaplaz, Cerdacul Stanciului, Peștera Stanciului, Moara Dracului". In plus, aici intalnim si Marele Grohotiș care este o pânză de pietre instabile de 4 km. Iata, asadar, suficiente motive pentru care Creasta Craiului sa devina o destinatie foarte tentanta chiar si pentru noi, cei de la "be Fit!"
Ne-am adunat inca de vineri seara (16 iunie), in Dambovicioara, la o pensiune ascunsa in mijlocul naturii - Casa Bunicii - pe care am ales-o in primul rand datorita curtii foarte mari, cu faneata, si a proximitatii padurii si cheilor Cheitei. Gazda era o bunica foarte volubila care ne-a intampinat cu o tuica de prin partea locului, irezistibil de parfumata , din care am gustat cu bucuria relaxarii de la finalul unei zile foarte incarcate. Desi a doua zi urma sa pornim de dimineata la drum, seara s-a lungit foarte mult si intr-o atmosfera foarte vesela, spre disperarea unui domn care, din cand in cand, iesea din camera si, imbracat in pijamaua sa ponosita, isi punea tacticos papucii in picioare dupa care, din dreptul usii camerei sale, ne atragea atentia in mod solemn asupra orei exacte, intrebandu-ne daca nu putem sa facem liniste.
Undeva spre ora 1 am plecat la somn, un somn adanc si odihnitor, respirand aerul proaspat de munte si bucurandu-ma de racoarea specifica pensiunilor de la munte. La ora 6:30 dimineata eram in bucataria pensiunii, acolo unde Luiza, asa cum ma asteptam, se indopa zdravan gandindu-se, probabil, la perspectiva unei zile intregi in care nu aveam sa poposim la nicio cabana la care sa gasim ceva de mancare. Dupa un scurt review al bagajelor, ne-am urcat toti patru in masina si am pornit spre cabana Brusturet, punctul de unde urma sa inceapa traseul nostru. Carmen, Luiza si cu mine eram imbracati in tinutele noastre de alergare montana iar Allice era echipata pentru trekking, in specificul stil cercetasesc. Urma o tura in care doar Luiza urma sa foloseasca betele de trekking pentru a se obisnui cu utilizarea lor, in timp ce eu si Carmen decisesem sa mergem fara bete pentru a solicita mai mult trenul inferior (decizie care, in ceea ce ma priveste, nu cred ca a fost cea mai inteleapta si voi povesti la final de ce).
Brusturet - Varful Pietrei
Urcarea am inceput-o intr-un ritm mai moderat, avand in vedere ca Allice si Luiza sunt mai temperate pe aceste segmente. Buna dispozitie si veselia s-au instalat inca de la bun inceput in grup si s-au mentinut pe tot parcursul turei. Pot spune ca a fost cel mai vesel grup cu care am iesit vreodata intr-o tura pe munte si ceea ce a fost suprinzator este faptul ca atmosfera nu a incetat sa ramana vesela nici chiar in cele mai dificile momente care urmau sa ne intampine pe traseu.
Dupa ce am parcurs Culmea Paduricii, am ajuns in Poiana Funduri de unde panta s-a inclinat mai mult, poteca urcand destul de abrupt spre Saua Funduri - acolo unde urma sa "intepam" creasta. Ceea ce nu am prevazut dar avea sa se intample pe tot parcursul turei, au fost pauzele de ... shooting. Lungi si dese ("cheia marilor succese"!). Mai dese si mai lungi decat as fi crezut vreodata ca se poate intampla pe munte. Cum insa eram intr-o inferioritate clara, nu avea rost sa protestez. Ma ingrijora doar vremea mohorata si norii de ploaie care ne tot dadeau tarcoale, acoperind complet creasta pe care nu am putut-o zari nici macar o clipa pe parcursul urcarii spre Funduri.
Dupa 2 ore de la plecarea din Brusturet, am ajuns in Saua Funduri, intr-un moment in care, in mod miraculos, norii s-au risipit putin si au facut loc razelor soarelui pentru a ne incalzi putin si mai ales pentru a ne usca pantofii si hainele udate de iarba si vegetatia pe care o intalnisem pe traseu, pana in acel punct. Fetele erau de-a dreptul euforice si aveau si de ce: peisajele care li s-au dezvaluit aici erau incomparabile cu orice vazusera ele pana in istoria lor de pana la aceasta tura. Bineinteles ca nu am putut pleca pe traseul de creasta, mai departe, fara o luuunga sedinta de poze si selfieuri.
Portiunea de traseu prin Varful Funduri, pana in varful Pietrei, am facut-o avand soarele deasupra. Chiar daca versantul estic al muntelui era acoperit complet de ceata, versantul vestic era insorit si peisajele se desfasurau la picioarele noastre in toata splendoarea lor. Asta a facut ca pauzele pentru fotografii sa fie nenumarate si interminabile. Acest lucru insa nu m-a deranjat pentru ca ar fi de-a dreptul blasfemiator sa vii in aceste locuri si sa ramai indiferent la ceea ce ti se dezvaluie in fata ochilor. In plus, entuziasmul fetelor era absolut molipsitor. M-am bucurat nu doar de peisajele pe care le revedeam dupa doi ani, dar si de bucuria lor. Am realizat cat de important este sa mergi pe munte, in astfel de locuri, cu oameni care stiu sa se bucure pe deplin de ceea ce vad, de ceea ce li se intampla, de intreaga experienta care li se ofera. Dar oare cum altfel ar fi putut sa se manifeste doua alergatoare montane si o cercetasa?
Varful Pietrei - Varful La Om
La scurt timp dupa ce am inceput coborarea din varful Pietrei, in continuarea crestei, experienta avea sa se schimbe destul de mult. De unde norii se risipisera aproape complet si imi faceam deja probleme ca soarele ne va da mari batai de cap pe parcursul restului turei, in cateva minute totul avea sa se acopere, ca din senin, de nori si negura sa puna stapanire pe tot ceea ce era in jurul nostru. Temperatura a scazut destul de mult si, in scurt timp, a inceput sa cada grindina. O grindina de altitudine, marunta si deasa, care acoperea poteca si facea ca pietrele sa devina alunecoase. Schimbarea conditiilor nu avea sa afecteze catusi de putin buna dispozitie a grupului. Ba mai mult, au urmat noi sesiuni de shooting in echipamentul de ploaie si cu grindina lovindu-ne fetzele si mainile. Am inceput sa imi fac griji cu privire la traversarea segmentelor tehnice, mai ales in ceea ce le priveste pe Carmen si pe Luiza care erau la prima experienta de acest gen. Nu e tocmai comod sa parcurgi portiunile de catarare pe Creasta Craiulu, agatat de stanci la peste 2000 de metri altitudine, cu o splendoare de prapastii cascandu-se sub tine, in timp ce piatra este foarte uda si alunecoasa iar grindina te loveste nemiloasa.
Pe masura ce avansam in altitudine, conditiile deveneau mai dure: temperatura era tot mai scazuta iar in scurt timp vantul a inceput si el sa-si faca simtita prezenta. Dupa ce am trecut de Varful Lespezi, vantul a crescut in intensitate si ne dadea mari batai de cap, mai ales in portiunile in care trebuia sa mergem chiar pe muchia crestei. Acolo rafalele erau destul de puternice si nu o data a fost nevoie sa stam ghemuiti sau sa mergem stand ghemuiti. Rafalele de vant aduceau cu ele si micile proiectile de gheata care ne loveau fata si mainile.... rememoram senzatiile similare pe care le traisem pe creasta Fagarasilor, cu multi ani in urma.
Pe Coltii Grindului am avut ceva emotii. Oboseala devenise tot mai acuta, conditiile erau dintre cele mai aspre, vantul parea ca turbase. Aici am avut parte de un fenomen extraordinar: grindina nu ne mai lovea de sus in jos, ci... de jos in sus. In portiunile de traseu situate chiar pe muchia crestei, vantul batea cu mare putere dinspre vale, pe versantul vestic, aducand cu el si grindina. Priveam buimac cum precipitatiile aveau o dinamica antigravitationala. Marturisesc ca a fost prima data cand am vazut acest fenomen spectaculos si, in ciuda rafalelor foarte puternice si foarte reci, am ramas minute bune pe loc pentru a admira acest spectacol unic. Fetele erau obosite si inghetate insa sporovaiau in continuare si aveau suficienta energie incat sa se deplaseze fara niciun fel de dificultate in ciuda conditiilor care capatasera aspecte extreme. Ba chiar Luiza, agatata in peretele unei stanci aproape verticale care trebuia escaladata, luand in plina figura rafalele de vant cu ace de gheata, devenise preocupata de starea rimelului de la ochi si de faptul ca nu ar mai fi fost la fel de fotogenica. "Nu pot sa cred ca spui asta!" mi-a scapat nevenindu-mi sa cred care era preocuparea ei in asemenea momente limita.
Aparitia refugiului din Saua Grind a fost o adevarata eliberare. Eram inghetati si foarte uzi iar vantul deja ne capiase asa ca ne-am refugiat repede inauntru, acolo unde insa era destul de mare aglomeratia pentru ca se adapostisera toti cei care se aflau in acel moment in zona varfului La Om. Si nu erau putini! Fetele s-au urcat pe prici si au inceput sa se dezbrace de hainele ude. Fetelor le era foarte frig iar Luiza tremura foarte tare asa ca am scos folia de supravieturie pentru a se incalzi putin sub ea. Am ramas destul de mult timp acolo pentru ca fetele sa se odihneasca si sa isi revina. Luiza suferea foarte tare pentru faptul ca nu avea ceva consistent de mancare, in afara batoanelor energizante si a ciocolatei, insa unul dintre cei care se mai aflau in refugiu i-a oferit un sandwich care a avut rolul de a o remonta mai ales din punct de vedere psihic.
Intr-un final ne-am echipat si am iesit afara unde parea mult mai frig decat atunci cand intrasem in refugiu. Mie unul mi-au inghetat foarte tare mainile iar dupa cateva minute deja nu le mai simteam. Batea un vant foarte rece care patrundea parca peste tot. Pentru prima data mi-am simtit si picioarele inghetate. Pauza din refugiu facuse ca picioarele sa mi se raceasca si, fiind ude, in momentul in care am iesit afara unde batea vantul, aproape mi-au inghetat.
In varful La Om (2.238 m - cel mai inalt varf din Piatra Craiului), am zabovit foarte putin timp pentru ca nu erau conditii de stat. Totusi fetele, sacrificand cateva minute in care au tremurat de frig, au mai facut cateva selfieuri si abia apoi am inceput coborarea spre Refugiul Grind.
Varful la Om - Refugiul Grind - Brusturet
Coborarea a fost anevoioasa din cauza grohotisului umed si a noroiului. Insa, odata angajati in coborare, am scapat de vant si, implicit, de senzatia de frig. Iar pe masura ce ne apropiam de Grind, cerul incepea sa se lumineze asa incat am avut din nou parte de peisaje superbe, cum au fost cele de la inceputul traseului nostru pe creasta. Bineinteles ca a urmat o noua serie de pauze lungi si dese pentru fotografii, selfieuri si admirat peisajul. Un peisaj naucitor de frumos! Un moment unic al unei zile foarte ploioase si reci, cand plafonul se ridica si albastrul cerului se straduieste din rasputeri sa se intrevada printre nori.
Ultima portiune a traseului spre Refugiul Grind, am facut-o alergand alaturi de Luiza. Simteam ca plutesc deasupra pamantului, un pamant alunecos care imi dadea senzatia ca voi cadea aproape la fiecare pas. Nimic nu se compara cu adrenalina senzatiei de iminenta a caderii! La Refugiul Grind ne-am oprit sa ne tragem sufletul si sa le asteptam sa vina si pe Carmen si Allice. Dupa ce ne-am regrupat, am continuat coborarea pana la intrarea in Valea Seaca a Pieterelor de unde nu mai aveam mult pana la finalul traseului nostru: Cabana Brusturet. De aici am mai alergat putin pana am ajuns intr-o zona bolovanoasa de unde am trecut la pasul de mers pana la final. Imi era teama sa nu ma accidentez si mai mult la genuchiul stang care, dupa Atinge Omu, a avut un comportament ciudat.
Dupa 10 ore de la start, am ajuns la Cabana Brusturet unde s-a incheiat aventura noastra de o zi pe Sudica Craiului. Acelasi tonus bun, aceeasi atmosfera vesela si mult entuziasm de pe urma a ceea ce vazusem si traisem in acea zi. O zi in care Luiza s-a bucurat precum un copil, chiuind si tzopaind, in care Allice nu mai contenea sa se mire de frumusetea peisajului si de aspectul extrem de stancos al crestei si in care Carmen a fost mai entuziasmata decat in oricare alta tura dintre cele parcurse impreuna in acest an. O zi la finalul careia nimeni nu se simtea suficient de obosit, rezervele de energie ale acestor trei fete parand a fi nesfarsite.
Finalul unei zile perfecte
Ne-am intors in tabara de baza (Pensiunea Casa Bunicii) unde soacra Luizei ne-a pregatit vin fiert si niste pastrav cu mamaliga si mujdei asa ca am stat in foisorul din curte la masa, apoi ne-am tras toti langa focul de tabara pe care il facusera ceilalti turisti cazati la pensiune. O seara tihnita si linistita, in care copiii se zbenguiau prin preajma, Carmen desena, iar ceilalti stateam si rataceam cu privirile in flacarile jucause ale focului, depanand amintiri din timpul zilei. Fetele nu conteneau sa povesteasca despre intreaga aventura, admirand fotografiile pe care le facusera pe traseu.
Din pacate, genunchiul meu stang a inceput sa-mi trimita niste semne mai mult decat alarmante. O durere paralizanta imi sageta articulatia ori de cate ori faceam vreo miscare sub alt unghi decat cel presupus de deplasarea catre inainte si, in plus, nu mai reuseam sa-l flexez decat in mica masura. Aceste simptome au ramas aceleasi pe parcursul saptamanii care a urmat iar o investigatie medicala a vadit posibilitatea de a avea o ruptura de menisc care, daca se confirma dupa RMN, ar putea insemna inceputul unei foarte lungi perioade de pauza
Pentru fete insa, tura a fost nu doar o prima experienta a parcurgerii unui traseu de creasta, la mare altitudine, in conditii foarte ostile, dar si un antrenament foarte bun pentru cursele la care urmeaza sa participe in aceasta vara si la toamna. Iar pentru grup a fost o ocazie de crestere a gradului de coeziune, de cunoastere reciproca si de armonizare. Sunt exact trasaturile de care are nevoie o echipa care s-ar putea ca, la un moment dat, sa faca impreuna lucruri mult mai serioase decat parcurgerea unui segment de creasta din Crai.
Tot in acest an ne dorim sa parcurgem si Creasta Nordica care este cel putin la fel de spectaculoasa si dificila, insa speram in niste conditii ceva mai prietenoase. De asemenea, ne-am gandit ca acest nou proiect lansat in grupul "be Fit!" sa includa si ture mai usoare, la care sa participe mai multa lume din grup.
Pentru mine, aceasta tura a insemnat reintalnirea cu Creasta Sudica pe care o vizitasem pentru prima data in viata mea in urma cu 2 ani si pe care imi doream foarte mult sa o revad. A mai insemnat o experienta montana complexa, traita intr-o atmosfera cum nu mi-a fost dat pana acum sa am parte, mai ales in conditii atat de dificile. Sunt convins ca aceasta atmosfera a fost posibila datorita formei fizice extraordinare in care se afla cele 3 fete pentru ca, in alte conditii, nu cred ca ar mai fi avut resursele necesare sa isi pastreze tonusul pe parcursul celor 10 ore de trekking, climbing si alergare. Si nu in ultimul rand, a insemnat o testare a propriului nivel de pregatire si capacitate de adaptare la tot ceea ce iti ofera muntele in mod imprevizibil. Cu doi ani in urma am parcurs traseul pe o vreme extraordinar de frumoasa, cu un cer senin si fara nicio pala de vant. Acum a fost o cu totul alta experienta, desi traseul a fost fix acelasi. Una peste alta, ramane una dintre acele experiente de care imi voi aduce aminte cu mare drag si va ramane un reper intre turele montane parcuse de-a lungul istoriei mele.
Undeva spre ora 1 am plecat la somn, un somn adanc si odihnitor, respirand aerul proaspat de munte si bucurandu-ma de racoarea specifica pensiunilor de la munte. La ora 6:30 dimineata eram in bucataria pensiunii, acolo unde Luiza, asa cum ma asteptam, se indopa zdravan gandindu-se, probabil, la perspectiva unei zile intregi in care nu aveam sa poposim la nicio cabana la care sa gasim ceva de mancare. Dupa un scurt review al bagajelor, ne-am urcat toti patru in masina si am pornit spre cabana Brusturet, punctul de unde urma sa inceapa traseul nostru. Carmen, Luiza si cu mine eram imbracati in tinutele noastre de alergare montana iar Allice era echipata pentru trekking, in specificul stil cercetasesc. Urma o tura in care doar Luiza urma sa foloseasca betele de trekking pentru a se obisnui cu utilizarea lor, in timp ce eu si Carmen decisesem sa mergem fara bete pentru a solicita mai mult trenul inferior (decizie care, in ceea ce ma priveste, nu cred ca a fost cea mai inteleapta si voi povesti la final de ce).
Urcarea am inceput-o intr-un ritm mai moderat, avand in vedere ca Allice si Luiza sunt mai temperate pe aceste segmente. Buna dispozitie si veselia s-au instalat inca de la bun inceput in grup si s-au mentinut pe tot parcursul turei. Pot spune ca a fost cel mai vesel grup cu care am iesit vreodata intr-o tura pe munte si ceea ce a fost suprinzator este faptul ca atmosfera nu a incetat sa ramana vesela nici chiar in cele mai dificile momente care urmau sa ne intampine pe traseu.
Dupa ce am parcurs Culmea Paduricii, am ajuns in Poiana Funduri de unde panta s-a inclinat mai mult, poteca urcand destul de abrupt spre Saua Funduri - acolo unde urma sa "intepam" creasta. Ceea ce nu am prevazut dar avea sa se intample pe tot parcursul turei, au fost pauzele de ... shooting. Lungi si dese ("cheia marilor succese"!). Mai dese si mai lungi decat as fi crezut vreodata ca se poate intampla pe munte. Cum insa eram intr-o inferioritate clara, nu avea rost sa protestez. Ma ingrijora doar vremea mohorata si norii de ploaie care ne tot dadeau tarcoale, acoperind complet creasta pe care nu am putut-o zari nici macar o clipa pe parcursul urcarii spre Funduri.
Dupa 2 ore de la plecarea din Brusturet, am ajuns in Saua Funduri, intr-un moment in care, in mod miraculos, norii s-au risipit putin si au facut loc razelor soarelui pentru a ne incalzi putin si mai ales pentru a ne usca pantofii si hainele udate de iarba si vegetatia pe care o intalnisem pe traseu, pana in acel punct. Fetele erau de-a dreptul euforice si aveau si de ce: peisajele care li s-au dezvaluit aici erau incomparabile cu orice vazusera ele pana in istoria lor de pana la aceasta tura. Bineinteles ca nu am putut pleca pe traseul de creasta, mai departe, fara o luuunga sedinta de poze si selfieuri.
Varful Pietrei - Varful La Om
La scurt timp dupa ce am inceput coborarea din varful Pietrei, in continuarea crestei, experienta avea sa se schimbe destul de mult. De unde norii se risipisera aproape complet si imi faceam deja probleme ca soarele ne va da mari batai de cap pe parcursul restului turei, in cateva minute totul avea sa se acopere, ca din senin, de nori si negura sa puna stapanire pe tot ceea ce era in jurul nostru. Temperatura a scazut destul de mult si, in scurt timp, a inceput sa cada grindina. O grindina de altitudine, marunta si deasa, care acoperea poteca si facea ca pietrele sa devina alunecoase. Schimbarea conditiilor nu avea sa afecteze catusi de putin buna dispozitie a grupului. Ba mai mult, au urmat noi sesiuni de shooting in echipamentul de ploaie si cu grindina lovindu-ne fetzele si mainile. Am inceput sa imi fac griji cu privire la traversarea segmentelor tehnice, mai ales in ceea ce le priveste pe Carmen si pe Luiza care erau la prima experienta de acest gen. Nu e tocmai comod sa parcurgi portiunile de catarare pe Creasta Craiulu, agatat de stanci la peste 2000 de metri altitudine, cu o splendoare de prapastii cascandu-se sub tine, in timp ce piatra este foarte uda si alunecoasa iar grindina te loveste nemiloasa.
Pe Coltii Grindului am avut ceva emotii. Oboseala devenise tot mai acuta, conditiile erau dintre cele mai aspre, vantul parea ca turbase. Aici am avut parte de un fenomen extraordinar: grindina nu ne mai lovea de sus in jos, ci... de jos in sus. In portiunile de traseu situate chiar pe muchia crestei, vantul batea cu mare putere dinspre vale, pe versantul vestic, aducand cu el si grindina. Priveam buimac cum precipitatiile aveau o dinamica antigravitationala. Marturisesc ca a fost prima data cand am vazut acest fenomen spectaculos si, in ciuda rafalelor foarte puternice si foarte reci, am ramas minute bune pe loc pentru a admira acest spectacol unic. Fetele erau obosite si inghetate insa sporovaiau in continuare si aveau suficienta energie incat sa se deplaseze fara niciun fel de dificultate in ciuda conditiilor care capatasera aspecte extreme. Ba chiar Luiza, agatata in peretele unei stanci aproape verticale care trebuia escaladata, luand in plina figura rafalele de vant cu ace de gheata, devenise preocupata de starea rimelului de la ochi si de faptul ca nu ar mai fi fost la fel de fotogenica. "Nu pot sa cred ca spui asta!" mi-a scapat nevenindu-mi sa cred care era preocuparea ei in asemenea momente limita.
Intr-un final ne-am echipat si am iesit afara unde parea mult mai frig decat atunci cand intrasem in refugiu. Mie unul mi-au inghetat foarte tare mainile iar dupa cateva minute deja nu le mai simteam. Batea un vant foarte rece care patrundea parca peste tot. Pentru prima data mi-am simtit si picioarele inghetate. Pauza din refugiu facuse ca picioarele sa mi se raceasca si, fiind ude, in momentul in care am iesit afara unde batea vantul, aproape mi-au inghetat.
In varful La Om (2.238 m - cel mai inalt varf din Piatra Craiului), am zabovit foarte putin timp pentru ca nu erau conditii de stat. Totusi fetele, sacrificand cateva minute in care au tremurat de frig, au mai facut cateva selfieuri si abia apoi am inceput coborarea spre Refugiul Grind.
Coborarea a fost anevoioasa din cauza grohotisului umed si a noroiului. Insa, odata angajati in coborare, am scapat de vant si, implicit, de senzatia de frig. Iar pe masura ce ne apropiam de Grind, cerul incepea sa se lumineze asa incat am avut din nou parte de peisaje superbe, cum au fost cele de la inceputul traseului nostru pe creasta. Bineinteles ca a urmat o noua serie de pauze lungi si dese pentru fotografii, selfieuri si admirat peisajul. Un peisaj naucitor de frumos! Un moment unic al unei zile foarte ploioase si reci, cand plafonul se ridica si albastrul cerului se straduieste din rasputeri sa se intrevada printre nori.
Ultima portiune a traseului spre Refugiul Grind, am facut-o alergand alaturi de Luiza. Simteam ca plutesc deasupra pamantului, un pamant alunecos care imi dadea senzatia ca voi cadea aproape la fiecare pas. Nimic nu se compara cu adrenalina senzatiei de iminenta a caderii! La Refugiul Grind ne-am oprit sa ne tragem sufletul si sa le asteptam sa vina si pe Carmen si Allice. Dupa ce ne-am regrupat, am continuat coborarea pana la intrarea in Valea Seaca a Pieterelor de unde nu mai aveam mult pana la finalul traseului nostru: Cabana Brusturet. De aici am mai alergat putin pana am ajuns intr-o zona bolovanoasa de unde am trecut la pasul de mers pana la final. Imi era teama sa nu ma accidentez si mai mult la genuchiul stang care, dupa Atinge Omu, a avut un comportament ciudat.
Finalul unei zile perfecte
Ne-am intors in tabara de baza (Pensiunea Casa Bunicii) unde soacra Luizei ne-a pregatit vin fiert si niste pastrav cu mamaliga si mujdei asa ca am stat in foisorul din curte la masa, apoi ne-am tras toti langa focul de tabara pe care il facusera ceilalti turisti cazati la pensiune. O seara tihnita si linistita, in care copiii se zbenguiau prin preajma, Carmen desena, iar ceilalti stateam si rataceam cu privirile in flacarile jucause ale focului, depanand amintiri din timpul zilei. Fetele nu conteneau sa povesteasca despre intreaga aventura, admirand fotografiile pe care le facusera pe traseu.
Pentru fete insa, tura a fost nu doar o prima experienta a parcurgerii unui traseu de creasta, la mare altitudine, in conditii foarte ostile, dar si un antrenament foarte bun pentru cursele la care urmeaza sa participe in aceasta vara si la toamna. Iar pentru grup a fost o ocazie de crestere a gradului de coeziune, de cunoastere reciproca si de armonizare. Sunt exact trasaturile de care are nevoie o echipa care s-ar putea ca, la un moment dat, sa faca impreuna lucruri mult mai serioase decat parcurgerea unui segment de creasta din Crai.
Pentru mine, aceasta tura a insemnat reintalnirea cu Creasta Sudica pe care o vizitasem pentru prima data in viata mea in urma cu 2 ani si pe care imi doream foarte mult sa o revad. A mai insemnat o experienta montana complexa, traita intr-o atmosfera cum nu mi-a fost dat pana acum sa am parte, mai ales in conditii atat de dificile. Sunt convins ca aceasta atmosfera a fost posibila datorita formei fizice extraordinare in care se afla cele 3 fete pentru ca, in alte conditii, nu cred ca ar mai fi avut resursele necesare sa isi pastreze tonusul pe parcursul celor 10 ore de trekking, climbing si alergare. Si nu in ultimul rand, a insemnat o testare a propriului nivel de pregatire si capacitate de adaptare la tot ceea ce iti ofera muntele in mod imprevizibil. Cu doi ani in urma am parcurs traseul pe o vreme extraordinar de frumoasa, cu un cer senin si fara nicio pala de vant. Acum a fost o cu totul alta experienta, desi traseul a fost fix acelasi. Una peste alta, ramane una dintre acele experiente de care imi voi aduce aminte cu mare drag si va ramane un reper intre turele montane parcuse de-a lungul istoriei mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.