Zapezile Rasnovului si prima mea cursa de trail la munte

Despre Ilie Roșu, inițiatorul Maratonului Zăpezii de la Râșnov (ajuns la a 4-a ediție), se pot spune atât de multe lucruri încât s-ar putea scrie o carte (și sunt sigur că, la un moment dat, se va scrie o asemenea carte) în care ar trebui povestite cel puțin cele peste 100 de maratoane alergate cu steagul României în mână, în mai multe colțuri ale lumii. Poate că ar trebui să-mi asum datoria morală de a spune, totuși, câteva lucruri despre personalitatea lui însă vă las să lecturați ceea ce el însuși înțelege să împărtășească publicului, neavând nici eu altă sursă de informare, la acest moment, în afara website-ului său personal.

Opțiunea mea de a participa la evenimentul inițiat și organizat de acest mare om, a reprezentat o consecință firească a faptului că "spărsesem gheața" alergărilor hibernale odată cu semimaratonul din 14 decembrie, de la Băneasa (chiar dacă peisajul acelei curse nu a fost tocmai unul hibernal, ci mai degrabă specific unei toamne târzii), combinată cu decizia mea, luată încă de anul trecut, de a participa în acest an la un maraton montan. Fiind, totuși, vorba de o primă experiență în domeniul alergărilor la munte (nu neapărat montane), am decis că o cursă de 15 km ar fi numai bună pentru a lua contact cu alergările într-un astfel de cadru, mai ales că urma să se întâmple în plin sezon hibernal care, la poalele masivului Bucegi, chiar se manifesta în toată plenitudinea lui, nu așa cum am așteptat și nu s-a întâmplat la semimaratonul Gerar unde, de asemenea, părea că avem de-a face mai mult cu o toamnă târzie. Tot Gerarul a fost momentul în care am discutat pentru prima dată în viața mea, cu nea Ilie, venit și acolo să alerge cu tricolorul în mână și, cum invitația de a participa la Râșnov, mi-a adresat-o personal, nu am mai avut niciun motiv să stau de gânduri iar decizia a fost aproape instantanee.

Totuși nu au lipsit emoțiile. Ajuns în zonă, mai precis la Șimon, încă din seara zilei de 13 februarie (cursa de la Râșnov a fost programată pe 14 februarie), aproape că nu am reușit să pun geană pe geană în acea noapte, lucru care nu mi se mai întâmplase încă din toamnă când, pregătindu-mă pentru primul meu semimaraton, aproape că nu am reușit să dorm de emoție înaintea dimineții în care urma să fac un antrenament în care să alerg, pentru prima dată în viața mea, distanța de 18 km. Acum erau zăpada și gerul care îmi dădeau emoții, plus porțiunea de traseu care includea Cetatea Râșnovului și despre care nu știam decât că are o pantă destul de abruptă care trebuia nu doar urcată, ci și coborâtă. Pe de altă parte mă încerca și un regret legat de faptul că nu m-am înscris măcar la proba de semimaraton de a cărui lungime proba mea era despărțită de doar 6 km pe care aș fi putut să-i parcurg și în mers dacă chiar nu aș fi făcut față. 

Cu mare greutate, spre ora 4 dimineața am reușit totuși să ațipesc iar la ora 7, când ceasul telefonului a început să sune, am sărit în picioare și, în scurt timp, eram echipat și pregătit să mă urc în mașină pentru a mă duce la Centrul de sărituri din Râșnov, acolo de unde urma să se dea starul. În săptămâna dinaintea cursei, trecuse pe la mine Marian Tudorică și îmi povestise câteva lucruri despre strategia care trebuie adoptată la această cursă. Mă avertizase că, imediat după start, traseul coboară lin și există tendința creșterii exagerate a ritmului de alergare acolo. Apoi urma o porțiune dreaptă, prin Râșnov, după care urcarea în cetate care, dacă nu este abordată cu prudență, poate fi epuizantă la fel ca și coborârea foarte abruptă. "După coborâre începe cursa. Mai sunt 10 km de alergare în care îţi faci cursa cu adevărat." Idea era că, în prima parte a traseului, până la coborârea din cetate, efortul trebuie drămuit cu mare atenţie pentru a putea avea resurse ca, în următorii 10 km, să dai totul şi să faci o cursă bună. Băgasem la cap sfaturile lui pe care mi le-am repetat de mai multe ori în seara premergătoare cursei.

Cu o oră înaintea startului eram deja în parcarea de la Centrul de sărituri, acolo unde organizatorii se chinuiau să înalţe balonul ISOSTAR care marca linia de start. Cerul era absolut senin iar temperatura exterioară era de -9 grade Celsius, adică ger. Treptat, atmosfera s-a animat, pe măsură ce au ajuns în zonă toți concurenții. Am fost bucuros să constat că erau destui cei pe care îi cunoșteam și cu care am schimbat câteva vorbe: Mugur Păun, Laurențiu Moga, Csibi Magor și Cristina Haita (ambii de la WWF Panda), Marian Tudorică, Florin Simion etc. Mi-am dat seama că, cele 5 curse la care am alergat până acum plus antrenamentele comune din București la care am mai reușit să ajung, m-au apropiat destul de mult de comunitatea alergătorilor dacă deja cunosc atât de multe persoane. M-am lipit de grupul lui Tudorică pentru încălzire apoi ne-am aliniat la start de unde, după intonarea Imnului Național - nelipsit la cursele organizate de Ilie Roșu - am pornit în prima mea cursă într-o zonă montană. M-am lipit, pentru început, de Csibi pe care știam că-l instruise tot Marian Tudorică, pentru a nu fi luat de val, la vale, într-un ritm mai rapid decât era cazul. Aproape toți 130 de alergători care au luat starul cursei, indiferent de probele la care erau înscriși, au început cu destulă prudență iar după primul kilometru îi vedeam foarte bine pe cei din plutonul fruntaș, semn că se alerga într-un tempo moderat. 

În Râșnov a fost ceva mai dificil... trotuarele înguste, trecători, pe șosea erau mașini ale căror gaze de eșapament, deși puține, le resimțeam într-un mod foarte neplăcut în nări. Alergam destul de încet însă tot aveam probleme cu respirația din cauza temperaturii scăzute care făcea să mi se înfunde mai tot timpul nasul. Am compensat cu respirația pe gură dar, în scurt timp, mi-au înghețat dinții așa că alternam respirația nazală cu cea pe gură. În scurt timp am ajuns la cea mai dificilă porțiune a traseului de 15 km: cetatea Râșnovului. Panta era abruptă iar gheața și piatra cubică o făceau și mai dificilă. Am abordat-o în alergare ușoară cu pași mărunți, rememorând sfaturile a doi oameni: "Dai drumul la picioare. Trebuie să pășești de cât mai multe ori într-un interval de 10 secunde. Piciorul să nu rămână mult timp pe sol" (Marian Tudorică)  "Totul este să nu te oprești din alergare. Oricât de încet urci, menține pasul de alergare" (Lucian-Daniel Lupa). Pulsul îmi urcase destul de mult iar respirația mi se precipitase dar știam că, menținând ritmul, voi ajunge sus mai repede decât dacă aș fi început să fac pauze. Între timp mă depășiseră doi alergători care urcau cu mare ușurință, purtând și o discuție pe o voce care nu părea deloc afectată de efort și de timperatura scăzută. Cu puțin înainte de intrarea în cetate, au zburat în mare viteză, la vale, cei din plutonul fruntaș care parcurseseră deja cetatea și între care se numărau Laurențiu Moga și Marian Tudorică. Marian alerga tot în proba de 15 k, în timp ce Laurențiu venise să alerge 42-ul. Chiar mă gândeam că, în ritmul nebunesc în care alerga, îi va fi dificil să încheie cu bine întregul traseu al maratonului.

După ce am coborât din cetate, m-am oprit câteva secunde la primul punct de hidratare de unde am luat un ceai cald. Aveam dinții înghețați și mi-a prins foarte bine acel ceai plus o bucată de ciocolată. De acolo, am pornit-o într-un ritm constant, prin Râșnov spre Glăjerie, revenindu-mi treptat după efortul mare din Cetate. Mai multe mașini și mai multe gaze de eșapament inhalate mi-au cam stricat bucuria de a alerga și plăcerea de a simți aerul curat, de munte, în nări. Nici după ce am ieșit din Râșnov, spre Glăjerie, nu am avut parte de mai mult aer curat. Ca un făcut, aproape tot drumul am mers alături de un autocar care cred că era al organizatorilor, plin cu copii, care mergea 2-300 de metri, apoi se oprea. Îl depășeam, după care iar mă prindea din urmă și iar oprea mai în față. A fost un adevărat ghinion ca, pe tot acel drum, să inhalez în continuu gazele de eșapament ale acelui autocar ale cărui opriri foarte dese și deplasare extrem de lentă nu am înțeles-o. Mai ales că, de câte ori trebuia să-l depășesc, pentru că oprea extrem de aproape de șanț, aveam probleme cu mașinile de pe contrasens ori cu cele care intenționau să-l depășească. Abia când am ieșit de pe asfalt acel autocar a rămas mult mai în urmă și am scăpat de stresul inhalării noxelor și al depășirilor enervante. Au apărut, în schimb, haitele de căței ai localnicilor în dreptul cărora începeam să merg pentru a nu avea vreo surpriză. Bietele animale nu prea mai reacționau, resemnate fiind, probabil, de numărul mare de "trecători" care se perindaseră, în acea zi, prin teritoriile lor. 

În sfârșit, după o oră și un pic peste 30 de minute - după cronometrul ceasului meu - am trecut linia de sosire a probei de 15 km, cu puțin timp înaintea Cristinei Haita (WWF Panda) - a doua clasată la feminin, și pot spune că eram destul de obosit iar picioarele mă dureau destul de tare, în special cvadricepșii femurali. Conform cronometrului oficial, am terminat cursa în 1:30:51, clasându-mă pe locul 9 la general și pe 3 la categoria mea de vârstă (40-49 de ani), fiind cea mai bună poziționare în ierarhia unei curse dintre toate cele 6 competiții la care am participat în cele 6 luni de când am acest hobby. Primele locuri au fost ocupate de domnul Victor Vlad (0:59:42), urmat de colegul meu de club, Marian Tudorică (1:04:39).

Supriza neplăcută a constat în faptul că, la finish, nu am găsit punct de hidratare în condițiile în care aveam mare nevoie de apă sau măcar tot de un ceai cald. Am mai stat vreo jumătate de oră în zonă, încurajându-i pe cei care soseau pe traseul de unde venisem și eu și care continuau cursa fiind înscirși la celelalte probe: de 21, 30 sau 42 km. Apoi am luat-o în alergare ușoară către Centrul de sărituri unde îmi parcasem mașina și până la care era o distanță de 8 km pe care am parcurs-o în aproape o oră. Pe drum am avut ocazia să-i admir pe Istvan Szokolszky, pe Laurentiu Moga si pe Florin Simion - fruntașii probei de 42 km - care trebuiau, de asemenea, să ajungă, la trambulină și înapoi, la Cabana Himalaya, unde era finish-ul pentru toate probele. Primii doi m-au depășit când mai aveam vreo 4 km până la trambulină iar Florin când eram la mai puțin de un kilometru de parcare. Ei au fost și ocupanții podiumului la maraton, numai că Laurențiu a terminat pe 3 iar Florin Simion pe 2, după ce Moga, pe fondul oboselii, a deviat cam un kilometru și jumătate din traseu.

Și pentru că, acum o săptămână, le-am promis lui George Bragadireanu și lui Radu Ionescu că voi povesti despre cum s-au comportat, la Râșnov, noii mei pantofi de trail - Haglofs - am să fac acum o scurtă dar detaliată prezentare pe această temă. În primul rând, poate că ar fi fost mai bine să-l ascult pe Marian Tudorică și să încalț o pereche de pantofi pentru asfalt pentru că porțiunea cu o astfel de suprafață a fost destul de mare: tot traseul de la trambulină, prin Râșnov, până la drumul care urcă în cetate, apoi de la coborârea din cetate, prin Râșnov, prin valea Glăjeriei, până cu 3 km înaintea cabanei Himalaya. Crampoanele nu asigură un rulaj foarte comod pe suprafață plană și înaintarea pe o astfel de suprafață este destul de obositoare. În schimb, pe suprafață alunecoasă și pe zăpadă, înaintarea a fost confortabilă Nu pot spune că nu alunecă pe gheață, însă alunecarea este foarte scurtă, existând o aderență destul de bună chiar și pe o astfel de suprafață. Însă prin zăpadă a fost chiar o plăcere să alerg: nu există niciun fel de disconfort, iar forma piramidală a crampoanelor face ca zăpada să nu se lipească deloc de tălpi, menținându-se tot timpul același nivel de aderență și neîngreunându-se pantoful. Mie mi-a stat foarte bine piciorul în pantof, a fost comod, nu am transpirat deloc și mi-a rămas piciorul cald tot timpul cursei. Am traversat și bălți, chiar și câteva mici porțiuni cu noroi și ceea ce m-a suprins a fost faptul că nici apa și nici noroiul nu au avut priză pe suprafața pantofului care a rămas perfect curat. Dacă la toate acestea adaug faptul că este un pantof extrem, dar extrem de ușor, pot spune, în concluzie, că mi-a depășit așteptările și sunt foarte fericit că i-am achiziționat (fusesem sceptic în momentul în care i-am comandat dar mi-am spus că merită să risc). Aștept cu nerăbdare să-i probez, din nou, la Brașov, acolo unde, în aprilie, voi merge la două curse cu mult mai mult trail decât la Râșnov. Pe ansamblu, este un pantof pe care eu îl recomand, însă sub rezerva faptului că sunt doar un novice într-ale alergării și opinia mea nu este, neapărat, cea mai avizată în materie de pantofi de alergare.

Ca o concluzie generala, pot spune ca această cursă mi-a arătat cât de mult mai am de muncit pentru a face față competițiilor de trail pe care mi le-am propus în acest an: Brașov, Moeciu, Padina, X2-ul din Fagaraș... Pe de altă parte, a fost încă o experiență de natură să mă determine să mă atașez iremediabil de alergările lungi, de trail running, de comunitatea alergătorilor și de spiritul acestor competiții. Este un univers extraordinar, pe care mă bucur că-l descopăr acum, sunt oameni  - unii dintre ei legende - pe care sunt onorat să-i cunosc și sunt locuri pe care le descopăr sau redescopăr cu mare bucurie în suflet.  Abia aștept să revin cu relatări de la celelalte curse la care voi mai alerga în acest an.