Primul GERAR

Decizia de a mă înscrie la Semimaratonul Gerar 2015 a venit încă înainte de Băneasa Trail Run, atunci când am realizat că nu pot sta o iarnă întreagă fără un obiectiv concret care să mă scoată din casă la alergare. Dar nu a fost o decizie lipsită de emoţie şi îndoială. Formatul competiţiei impunea ca, pentru proba de 21 km, să se alerge în echipă compusă din 3 membri care trebuie să rămână împreună de la începutul până la sfârşitul cursei. O asemenea condiţie presupune existenţa unui anumit grad de coeziune între colegii de echipă, înţelegere, sprijin reciproc etc. Cei trei trebuie să stea împreună în condiţii destul de grele, de efort de anduranţă, şi să facă în aşa fel încât niciunul dintre ei să nu cedeze pentru că asta ar însemna abandonul întregii echipe. Era, deci, vorba despre o experienţă în premieră pentru mine, în condiţiile în care mă aflam, oricum, la început de drum în domeniul alergărilor lungi. 

Prima şi cea mai importantă problemă pentru mine era găsirea echipei. Pe Călin Novăcescu nu-l mai puteam lua în calcul pentru că el este cu mult mai rapid decât mine şi, oricum, avea altă agendă pentru anul 2015, iar în rest nu prea ştiam pe nimeni, în anturajul meu, care să fie dispus să participe la o astfel de cursă. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi am lansat un anunţ pe facebook, pe pagina unei comunităţi de alergători, spunând că îmi caut echipă şi că alerg 21 km în 2 ore şi 15 minute. Spre marea mea surpriză, la scurt timp după ce am dat anunţul, primeam deja multe răspunsuri din partea celor interesaţi şi echipa s-a format imediat: Anca Tifigiu şi Lucian Daniel Lupa au fost cei mai prompti asa ca m-am trezit, vrând-nevrând, cu rolul asumat de organizator de echipă. 

Cel mai greu moment a fost cel în care m-am uitat un pic în istoricul lor şi am constatat că noile mele cunoştinţe erau persoane cu mult mai multă experienţă într-ale alergării decât mine, aşa că imediat am început să-mi fac probleme legate de faptul că mi-am asumat un mare risc: acela de a nu mă ridica la înălţimea aşteptărilor lor în ziua de 25 ianuarie şi, mai mult, de a le strica şi lor distracţia şi buna dispoziţie pentru că, aşa cum am spus, un abandon sau eventuale probleme pe care aş fi putut să le întâmpin pe parcursul sesiunii de alergare s-ar fi răsfrânt asupra întregii echipe. Mă gândeam, deja, că m-am hazardat cam tare având această iniţiativă dar îmi era şi jenă să le spun că vreau să renunţ pentru că nu aş vrea să-i încurc. Până la urmă, era vorba de două persoane pe care nu le cunoşteam deloc, nu le văzusem niciodată în viaţa mea, nu vorbisem cu ele şi nu ştiam ce fel de aşteptări ar fi putut avea de la mine.

Din fericire, toţi trei eram înscrişi şi la BTR - proba de semimaraton, aşa încât aveam ocazia de a ne cunoaşte şi de a vedea cum aleargă fiecare. După Băneasa, am fost ceva mai liniştit pentru că toţi trei am alergat cam în acelaşi timp şi am terminat cursa aproape simultan, ceea ce mi-a dat mai multă încredere şi am scăpat, într-o măsură destul de mare, de stres. Totuşi, şansele erau mari ca Gerarul să nu fie ca Băneasa, în sensul că finalul lunii ianuarie ar fi putut însemna multă zăpadă şi temperaturi foarte scăzute, adică nişte condiţii în care chiar nu alergasem niciodată şi nu puteam şti cum va fi. Am profitat însă din plin de minivacanţa de Revelion pe care am petrecut-o la Şimon (Bran), în judeţul Braşov, unde era multă zăpadă şi extrem de frig aşa că eu, inclusiv pe 31 decembrie seara, înainte de petrecere, alergam distanţa de 10 kilometri prin nămeţi ca să mă antrenez pentru orice surpriză mi-ar fi putut pregăti Gerarul. După vacanţă am continuat, de asemenea, cu antrenamentele afară, în ciuda condiţiilor uneori foarte grele (gheaţă, frig, vânt, etc.)

Deși îmi propusesem, nu am să mai intru aici în prea multe amănunte legate de aventura înscrierii în competiție. A fost un episod care ar face concurență serioasă celebrei Black Friday: cu locuri epuizate în intervale de timp de ordinul secundelor de la deschiderea înscrierilor, mulți nervi și frustrări, un val de reacții negative în rândul membrilor comunităților de alergători... în sfârșit. Sper doar ca, pentru anul următor, organizatorii să găsească soluții mult mai bine adaptate situației de fapt constatate: sunt cu mult mai multe cereri de înscriere decât numărul maxim de concurenți pe care îl poate suporta această competiție. O soluție ar fi, poate, metoda tip tombolă, prin care să fie extrași cei mai norocoși. La care să se adauge, eventual, și înscrierea prin wild-card-uri oferite de organizatori pentru un anumit număr de concurenți.

Dar iată-ne în dimineaţa zilei de 25 ianuarie, reunindu-ne şi revăzându-ne doar pentru a doua oară în viaţa noastră, pregătiţi de start într-o cursă care, în ciuda denumirii, urma să se desfăşoare în condiţii care aduceau mai mult cu o toamnă târzie decât cu un miez de iarnă: nor, umezeală multă şi o temperatură de 1-2 grade peste zero. Având numărul de concurs 49, echipa noastră s-a numit "Melcii și Broscuța" - ideea Ancăi, îmbrățișată rapid de mine și Lucian. Ulterior, pe parcursul cursei, aveam să aflu că, în ciuda experienței lor în alergare, îi măcina și pe ei aceeași temere legată de evoluția în echipă pe parcursul cursei. Acesta a fost și motivul - cred - pentru care, deși în raport de timpul propus pentru finalizarea cursei, ar fi trebuit să alergăm cu un ritm de 6:00-6:10 min./km, parcursesem primul kilometru in 5:30, al doilea în 5:26 iar la al 4-lea ajunsesem deja la 5:09. Acesta a fost și momentul în care ne-am decis toți, într-un mod mult mai ferm, că este cazul să micșorăm viteza dacă vrem într-adevăr să terminăm această cursă fără probleme. Așa că am parcurs cei mai mulți kilometri într-un ritm aflat undeva între 5:35 și 5:45 min/km, cu unele abateri în sus sau un jos, deci - oricum - cu multe secunde sub cel care ne-ar fi dus către un rezultat final de 2 ore și 15 minute, așa cum stabilisem inițial.

Cursa în sine a reprezentat o ocazie excelentă de a ne cunoaște mai bine și - cel mai mare câștig - de a ne simți bine împreună. Anca a reușit să-i uimească pe toți voluntarii de traseu cu zâmetul pe care și l-a păstrat pe tot parcursul celor 21 de kilometri alergați iar în echipă s-a povestit mult, s-a glumit și s-au împărtășit impresii. Practic, ne-am tras cu toții, unii după alții, pe parcursul celor 21 de kilometri iar atmosfera a fost atât de plăcută încât, atunci când am anunțat că am parcurs 17 kilometri, Anca a exclamat de uimire și nu mică ne-a fost bucuria când am realizat toți cât de puțin mai avem de alergat și cât de plăcut a trecut timpul. Cu siguranță că acest format a făcut să dispară acea monotonie care se instalează, vrând-nevrând, în cursele individuale iar eu unul am descoperit că alergarea devine cu mult mai plăcută și interesantă atunci când se întâmplă nu doar în grup ci, mai mult, în echipă.

Eu unul, starea de echipă am resimțit-o cel mai bine în ultima dintre cele 6 ture de Politehnică. La finalul primelor 5 ture, vâzând timpul, am realizat că avem o șansă reală de a termina cursa sub 2 ore, adică să realizăm o performanță la care nici nu visam la acest moment și pe care mi-o planificasem abia în pentru luna mai, la semimaratonul București. Pragul de 2 ore era și unul psihologic pentru mine, mai ales după ce Marian Tudorică - antrenorul de alergări lungi de la Dinamo - îmi spusese că nu are rost să mă gândesc la distanța de 42 de kilometri până nu reușesc să cobor sub 2 ore la semimaraton. Acest verdict s-a prăvălit ca o avalanșă asupra mea la acel moment și începusem să-mi fac probleme dacă planul meu de a participa la proba de maraton în luna octombrie a acestui an, este unul cu adevărat fezabil. Dar iată că acum aveam o foarte bună ocazie de a realiza această performanță care m-ar fi eliberat de o mare umbră de îndoială care începuse să mă stăpânească.

I-am anunțat pe ceilalți că, dacă ne menținem ritmul pe ultima tură, avem șansa de a termina cursa în mai puțin de 2 ore și, în acel moment, am resimțit aproape fizic starea de coeziune care s-a creat între noi. Oboseala acumulată după aproape 18 kilometri de alergare ar fi impus, poate, o scădere a ritmului. Toți ne-am fi dorit asta, poate, mai ales că, față de obiectivul inițial, stăteam foarte bine cu timpul. Mai mult, majoritatea alergătorilor din jurul nostru erau, la rândul lor, obosiți și scăzuseră ritmul, ceea ce era destul de puțin motivant. Și totuși, ne-am mobilizat, am tras de noi încurajându-ne și îndemnându-ne reciproc, iar linia de sosire am trecut-o, fericiți, ținându-ne de mâini, cu un minut înaintea împlinirii celor 2 ore, clasați pe locul 15 din 38 de echipe mixte. Nu știu dacă am reușit această performanță altfel decât alergând ÎN ECHIPĂ. Eu, cel puțin, m-am bucurat foarte tare și aproape că nu-mi venea să cred că reușisem. Ne-am îmbrățișat, ne-am felicitat, ne-am luat medaliile iar eu unul am uitat imediat de oboseală și simțeam că am prins aripi de bucurie. Terminasem 21 de kilometri în mai puțin de 2 ore! Chiar dacă acel "mai puțin" a înseamnat doar un minut. Sau poate tocmai de aceea a fost mai frumoasă performanța. Știu că, până în mai, voi reuși să măresc "mai puțin"-ul. Ceea e înseamnă că, în octombrie, voi merge la 42 km.

Atmosfera generală, pe tot parcursul evenimentului, a fost una extraordinară. Vremea ne-a fost prielnică așa că starea de spirit generală a concurenților a fost una foarte bună. S-a râs mult, s-a glumit... echipa de voluntari a fost una absolut fantastică: de departe, cea mai grozavă dintre toate pe care le-am întâlnit în cele 5 curse la care am participat până acum! În ciuda frigului - având în vedere că ei stăteau pe loc, pe traseu - au reușit să creeze o atmosferă extraordinară, încurajându-ne permanent după margine. A fost pentru prima dată, în timpul acestei curse, când mi-am dat seama că, pe lângă o datorie morală pe care o am față de acest tip de manifestări, îmi și doresc, sincer, să mă aflu, la un moment dat, în postura de voluntar. Este cazul nu doar să fiu un beneficiar al acestor evenimente, din postura de alergător, ci și să-mi aduc o contribuție la bucuria altora de a participa la aceste curse.

Chiar dacă a fost o cursă pe asfalt, chiar dacă a lipsit peisajul hibernal pe care ni-l doream toți cei care ne-am înscris la o cursă denumită GERAR, pot spune că a fost un eveniment frumos, unul dintre cele mai frumoase la care am participat până acum. E ceva unic în spiritul acestor competiții de alergare, ceva ce nu se compară cu nimic: o bucurie și un entuziasm care îți umplu, pur și simplu, sufletul. Este o evadare reală, efectivă, dintr-un cotidian mult prea apăsător, într-o stare de eliberare, de libertate, de bucurie a trăirii clipei prezente pentru că, atunci când faci un asemenea efort, de multe ori nu mai reușești să îți rupi mintea în altă parte, ci ești acolo, evaluându-ți fiecare durere, fiecare respirație, senzația pulsului pe care îl simți în gât, fiecare contractură musculară. Esti acolo când timpul se deformează iar secundele parcă uită să mai treacă, când ai vrea să uiți de tine, să te eliberezi de tine dar senzațiile propriului tău corp, ale propriei tale ființe te țin înlănțuit de tine, de toate fibrele corpului tău. Ești tu și cu tine, deși împreună cu alții dar toți simțind la fel. Este o stare de unitate și de trăire în prezent pe care prea puține alte ocazii îți mai oferă șansa să o trăiești.

Voi reveni, sper, la Gerar, cu puțină șansă, și în anii care vor urma. Dar cel mai mult, cel mai profund, îmi doresc să mai alerg alături de acești doi oameni: Anca și Lucian. Am fost 3 necunoscuți care au reușit să facă o echipă ca și cum s-ar fi cunoscut de mult timp. Această cursă care ne-a ținut împreună preț de 2 ore, ne-a legat, de-a sudat ca o echipă și a creat o stare pe care ar fi păcat să o pierdem. Vreau, îmi doresc să mai alerg alături de ei, nu neapărat în competiții. Sper să avem inspirația necesară pentru a ne mai crea ocazii de  alerga împreună. Nu pot să nu-mi imaginez cât de grozav ar fi dacă am alerga, împreună, pe poteci de munte care să ne poarte pașii prin păduri sălbatice sau goluri montane cu panorame extraordinare. Este incredibil cum alergarea poate lega oameni, cum poate suda suflete între ele. Cum incredibile sunt, de fiecare dată, noile experiențe pe care mi le oferă alergarea: de fiecare dată altele, de fiecare dată absolut suprinzătoare și hrănitoare sufletului.

Foto by me, Radu Cristi & Ro Club Maraton