Translate

luni, 4 mai 2015

Brasov Marathon 2015 sau cei mai grei 21 km de trail de până acum

După numai 3 săptămâni, m-am reîntors la Brașov pentru a participa la o nouă cursă de semimaraton montan despre care știam că este mai grea decât Intersportul dar avea avantajul de a se desfășura pe o vreme mult mai bună decât cea de care avusesem parte la începutul lunii aprilie. Simțeam însă că cele 3 săptămâni nu-mi aduseseră plusul de formă de care aveam nevoie pentru a susține această cursă așa cum mi-aș fi dorit și nici nu mă simțeam foarte motivat să alerg, poate și pe fondul a unor probleme care mă măcinaseră foarte tare din punct de vedere psihic în ultima perioadă de timp, până la a mă aduce în pragul renunțării la ideea de a mai veni până la Brașov. Lipsit, așadar, de o motivație serioasă, am ajuns, totuși, în orașul de sub Tâmpa în seara zilei de 24 aprilie și mi-am ridicat pachetul de participare de la noul mall brașovean unde am luat și cina împreună cu Eliza și cei doi kinderi care erau deja foarte obosiți după drumul de la București până aici.

Sâmbătă dimineață am ajuns în Piața Sfatului puțin după ora 7.00 și m-am bucurat să-i revăd pe Adriana și Lucian-Daniel Lupa, dar și pe Laurențiu Moga, cel care își făcea acum debutul în alergările montane. Atât Lucian cât și Laurențiu erau înscriși la proba de maraton (38 km) în cadrul căreia urmau să urce până pe vf. Postăvaru (alt. 1799 m) în vreme ce noi, semimaratoniștii, trebuia să urcăm de două ori Tâmpa (alt. 960 m). Vremea era excelentă: un cer senin și un soare cald și prietenos, lucru care mi-a dat ceva bătăi de cap în ceea ce privește alegerea echipamentului de concurs. Prognozele dădeau ceva șanse de nori și ploaie pentru acea zi așa că nu am renunțat la fâș și nici la colanții lungi.

Sentimentul general înainte de cursă era că va fi o mare diferență față de ceea ce alergasem la Intersport. Graficul de evoluție a diferențelor de nivel arăta total diferit: dacă la Intersport aveam o singură ascensiune, în prima parte a cursei, până în punctul de altitudine maximă, după care tot restul traseului era pe coborâre, aici aveam de parcurs vreo 3 ascensiuni, cu o diferență pozitivă totală de nivel de 1000 metri. Oricât de neinițiat sunt în aceste tipuri de curse, mi-am dat seama că cele 3 urcușuri aveau să fie cu mult mai obositoare decât cel parcurs în urmă cu 3 săptămâni.

Momentul startului a venit și am pornit în ritm moderat, alături de Lucian și Adriana, pe care însă i-am lăsat în urmă la începutul ascensiunii Tâmpei. Se urca în șir indian pe Drumul Serpentinelor și era destul de greu să depășești, neexistând prea mult loc pentru înaintare. Cu toate acestea, l-am zărit la un moment dat pe Lucian în urmă, venind precum o locomotivă în timp ce le cerea celor din față să-i facă loc: "Stânga!...stânga!...". A trecut pe lângă mine, i-am urat succes şi nu după mult timp am pierdut complet contactul vizual cu el.

După vreo 35 de minute de la start eram pe vârful Tâmpa şi mă bucuram de finalul a ceea ce credeam că a fost cel mai greu urcuş al zilei şi am pornit-o în pas sprinten pe coborârea spre Şaua Tâmpei unde era şi primul punct de hidratare. De aici, traseul a intrat în pădure, în coborâre uşoară şi abia acum am simţit că am intrat, cu adevărat, în acea atmosferă a traseelor de munte pe care o reântâlnisem de atâtea ori în şirul nesfârşit al turelor de trekking efectuate de-a lungul anilor. Liniştea pădurii şi-a pus imediat amprenta şi asupra stării mele de spirit şi am început să mă bucur în cel mai plenar mod, de prezenţa muntelui în preajma mea. Aerul călduţ, cu miros de primăvară, vegetaţia abia trezită la viaţă, soarele care pătrundea printre ramurile copacilor şi liniştea aceea specifică muntelui aproape că m-au făcut să uit motivul pentru care mă aflam acolo iar impulsul de a mă opri pentru a mă bucura, pur şi simplu, de tot ceea ce mă înconjura, era din ce în ce mai puternic.

Începând cu drumul forestier Valea Cetăţii, am pornit în cea de-a doua ascensiune care a devenit chiar mai dificilă atunci când am intrat pe o potecă ceva mai accidentată care nu prea lăsa loc de alergare. Această a doua ascensiune mi s-a părut chiar mai grea decât prima, deşi ca diferenţă de nivel a fost mai mică. Tot de aici am început să simt cum pantofii mei Haglofs - în care îmi fusese atât de bine în urmă cu 3 săptămâni - încep să mă bată la călcâie în mod absolut inexplicabil. Aveam exact aceeași pereche de șosete cu gaitere de la Inov8 și aceiași pantofi, și totuși acum mă băteau. Așa am urcat aşa până în Culmea Crucurului de unde m-am trezit că am rămas singur, suficient de departe faţă de cei din urma şi din faţa mea astfel încât să nu-i mai zăresc nici pe unii, nici pe ceilalți. Liniștea pădurii, oboseala și singurătatea nu m-au motivat să alerg prea tare, deși intrasem pe o porțiune relativ dreaptă și accesibilă. Înaintam într-un ritm foarte lejer, încercând să profit de ocazie pentru a-mi mai aduna gândurile și a-mi pune ordine în ele.

Aproape de Fântâna Dreptății, adică pe la jumătatea traseului, am început să mai prind din urmă câțiva alergători care scăzuseră destul de mult ritmul. De aici, nu după mult timp, au apărut în peisaj primele case ale Brașovului, semn că mă apropiam de punctul de unde urma să intru pe cea de-a treia ascensiune. A fost o porțiune de traseu în care m-am intersectat cu alergători care veneau din sens opus și care mai aveau foarte puțin până la finalul cursei, apoi, după un punct de hidratare, am părăsit acea bucată de drum și am intrat pe segmentul denumit Treptele lui Gabony. Bucata aceea de traseu a reprezentat un adevărat șoc. Urcușul pieptiș pe niște trepte de piatră destul de înalte și neregulate, combinat cu oboseala deja acumulată și senzația de usturime acută din călcâie, au făcut ca această a doua urcare a Tâmpei să fie nu doar foarte grea, dar am simțit și cum m-a scos din ritm, cum "m-am tăiat". Ajuns sus pe culme, simțeam că am plumb în picioare pe care abia mi le târam, nemaifiind în stare să alerg. Chiar și porțiunea de coborâre, din vf Tâmpa până în Șaua Tâmpei, pe care zburasem la începutul cursei, acum mi se părea foarte dificilă iar pașii îmi erau șovăielnici. 

Odată sosit la punctul de hidratare din Șaua Tâmpei, am luat o pauză mai lungă, de 2-3 minute, ca să mă și hidratez pentru că urcușul pe Trepte îmi dăduse o sete istovitoare (acolo am înțeles cât de important este să ai un bidon de hidratare la purtător, chiar dacă punctele de alimentare sunt relativ dese la astfel de curse), dar și ca să mă dezmeticesc un pic și să-mi evaluez starea generală astfel încât să pot parcurge ultimii 5 km rămași din această cursă. Cronometrul îmi indica faptul că aveam aproape 3 ore de când mă aflam în traseu: cea mai lungă perioadă petrecută de mine într-o cursă, până acum. Am pornit, după aceasă pauză, într-un ritm destul de lent, în ciuda faptului că mă aflam pe coborâre, de teamă să nu mă accidentez sau să nu mă lase mușchii până la finalul cursei, dar și din cauza senzației insuportabile din călcâie.

Ultima porțiune am parcurs-o fără incidente iar după 3 ore și 33 de minute am reușit să trec linia de sosire, finalizând cei mai grei 21 de kilometri de alergare montană de care am avut parte până acum, pe locul 169 la general si 20 la categoria de vârstă. Soarele amiezei încălzea puternic platoul Pieței Sfatului așa că mi-am luat o sticlă de apă și m-am băgat undeva la umbră ca să mă odihnesc. Nu după mult timp a ajuns și primul finalist de la maraton, în aplauzele și felicitările tuturor celor prezenți în Piață.

După un duș reconfortant, schimbarea ținutei, și îngrijirea rănilor de la picioare, am revenit în Centru împreună cu Eliza și cei doi kinderi ai noștri, unde am băut un ceai și ce a mai vrut fiecare în localul numit La Tipografie, apoi ne-am plimbat bucurându-ne de cea mai frumoasă dupăamiaza de primăvară de până acum, într-un oraș coborât parcă din altă lume în comparație cu Bucureștiul nostru cel de toate zilele. A doua zi, după un mic dejun liniștit în curtea unui bistro numit Ma Cocotte, de un bun gust și o intimitate rar întâlnite, am revenit pe Tâmpa, de această dată cu telecabina spre bucuria absolută a Evei care nu mai văzuse până acum așa ceva la cei aproape 4 anișori pe care îi are. Am stat tolăniți în iarbă până spre dupăamiază când niște nori amenințători ne-au gonit spre Brașov de unde am luat drumul spre casă. În felul acesta am încheiat un weekend liniștit, în care am gustat bucuria debutului adevăratei primăveri, marcat fiind și de cea de-a 8-a cursă din "cariera" mea de până acum, și prima dintr-o serie de 4 care se vor desfășura în fiecare dintre următoarele weekenduri, timp de o lună.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.