O cursă de suflet: 24 km de trail run la Maratonul Munții Măcin

Cine a ajuns vreodată în viață în Munții Măcin din Dobrogea, cunoaște acea puternică dorință de reîntoarcere pe unele dintre cele mai exotice, frumoase, sălbatice și unice plaiuri montane din România, care rămâne întipărită în suflet și nu-ți dă pace mult timp după aceea. Eu, cel puțin, asta am simțit în ultimii aproape doi ani după ce, într-un sfârșit de vară, mi-am satisfăcut o mare curiozitate legată de această parte a României care îmi era, până atunci, cvasi-necunoscută. Au fost suficiente 2 nopți la cort în apropierea Fântânii de Leac și o zi de trekking pe crestele Măcinului, pentru a mă atașa atât de puternic de acele locuri încât simțeam adesea dorul cum mă arde iar amintirile mă năpădeau cu o claritate așa cum numai în cazul lucrurilor foarte importante din viață se întâmplă.

Este lesne de bănuit că, în aceste condiții, după ce mi-am descoperit pasiunea pentru alergările trail, una dintre principalele locații despre care am căutat referințe legate de practicarea acestui sport a fost tocmai Munții Măcin. Pe la începutul iernii care a trecut am descoperit, săpând pe net, faptul că la începutul lunii mai a anului 2014 s-a organizat prima ediție a unui concurs de alergare montană intitulat Maratonul Munții Măcin. La acea oră încă nu se anunțase repetarea evenimentului și în 2015 iar în ceea ce privește planurile competiționale legate de începutul lunii mai, acestea se reduceau, pentru mine, la dorința de a participa la Wings for Life pentru care eram pregătit să mă înscriu. După această descoperire, am renunțat complet la orice intenție de a mă înscrie la Wings și m-am pus pe așteptat... nici măcar nu aveam vreo garanție că se va mai organiza ceva și în acest an însă eram decis ca, dacă acest lucru se va întâmpla, atunci să nu ratez ocazia de a alerga pe mult prea bătrânele creste ale vechiului Măcin.

Dar iată că, într-un final, așteptarea mea s-a dovedit a nu fi zadarnică și vreau, de la bun început, să le mulțumesc celor care au avut inițiativa de a organiza această competiție care mie mi-a oferit ocazia de a mă reîntâlni cu niște locuri atât de dragi. Chiar dacă evenimentul a fost programat să se desfășoare la doar o săptămână după Brașov Marathon unde eram deja înscris, eram decis ca nici în ruptul capului să nu ratez o asemenea șansă.

Iată-mă, deci, în dimineața zilei de 1 mai, împreună cu tot "familionul" - Eliza, Eva și Filip - îmbarcându-mă în mașină cu destinația Brăila, acolo unde urma să rămânem până duminică, la o familie de care suntem, de asemenea, foarte legați sufletește: Maria și Gigi Orlea. Am oprit și în Decathlon de unde mi-am luat o pereche de pantaloni scurți pentru alergare, o șapcă nouă și o centură cu bidon de hidratare pentru a nu mai păți ceea ce mi se întâmplase cu o săptămână în urmă pe Tâmpa unde, după Treptele lui Gabony, aveam sentimentul că mă prăbușesc de sete. Din cele câteva informații pe care le aveam, cursa de la Măcin ar fi urmat să fie comparabilă ca grad de dificultate cu cea de la Brașov, fiind vorba de o distanță de 24 km și o diferență totală pozitivă de nivel de 1.000 m.

Seara zilei de 1 mai am petrecut-o alături de familia Orlea, delectându-mă cu un borș de pește cum, probabil, doar pe malul Dunării poate avea cineva parte, și o grămadă de alte bunătăți culinare pregătite cu multă dragoste și pasiune pentru bucătărie, "stropite" cu ceva ţuică şi vin de prin partea locului. Noaptea a trecut repede iar dimineața, la ora 5.00, somnul îmi fugise deja și ardeam de nerăbdare să ajung la bac pentru a porni spre satul Greci din județul Tulcea, acolo unde urma să se dea startul cursei. 

La ora 8 fix, cu o precizie de care m-am mirat și eu, am ajuns exact în locul din care, peste două ore, urma să se plece în cursă. O durere de cap, după ospăţul din seara trecută, nu prea îmi dădea pace dar merele şi bananele primite de la doamna Orlea înainte de plecare mi-au luat migrena cu mâna. Locul a început, treptat, să se populeze cu lume şi am văzut că mulţi alergători montani cu ştate vechi îşi dăduseră adunarea aici. De această dată nu m-am întâlnit cu nimeni pe care să fi cunoscut personal dar am observat prezenţa lui Marius Popescu de la emisiunea Carpe Diem care se afla aici, împreună cu minicamera lui de filmat, pregătit să alerge şi el.

La ora 10 fix, toţi cei 130 de alergători aliniaţi la start am pornit în cursa pe care o aşteptasem cu atât de multă bucurie şi nerăbdare. Rana bătăturii de la călcâiul drept, căpătată în urmă cu o săptămână, mă ustura în continuare dar pentru această cursă decisesem să-mi schimb pantofii trecând la cei de antrenament: Kalenji Kapteren - o pereche de pantofi ieftini, uşori şi cu tălpile deja tocite dar foarte comozi în picioare. De asemenea, trecusem şi la o pereche de şosete cu jambiere de compresie, alegere pe care o consider foarte inspirată pentru că mi-am simţit foarte bine gambele pe tot parcursul cursei.

Traseul, după ieşirea din sat, a atacat frontal pantele Ţuţuiatului, cel mai înalt vârf al zilei (alt. 467 m), aşa încât alergarea s-a transformat repede în pas de trekking pe care l-am dus însă într-un ritm bun, mânat fiind de entuziasmul care mă adusese aici. Am trecut, încă de la bazele pantei, pe lângă o broască ţestoasă care stătea fix la marginea potecii, dornică, probabil, să traverseze dar bulversată de traficul intens la care nu se aştepta, aşa cum se putea citi în ochii ei care priveau uimiţi mulţimea de picioare care se deplasau rapid, într-un singur sens. După 4 kilometri în care parcursesem o diferenţă de nivel aproape egală cu altitudinea Ţuţuiatului, am ajuns în vârf de unde traseele maratonului şi semimaratonului se despărţeau. Pentru noi, semimaratoniştii, a urmat o coborâre lentă prin pădure, pe care am simţit că zbor lăsându-mă purtat la vale cu toată viteza pe care o puteau dezvolta picioarele mele înfrânate doar de teama de a nu mă împiedica sau aluneca pe ceva. Coborârea a fost lungă iar pădurea extraordinar de frumoasă, proaspăt înverzită, cu miresme de plante şi vegetaţie crudă. Temperatura era ideală pentru alergare şi doar câte o adiere de vânt mă mai înfiora din când în când. 

La punctul de hidratare de la km 10 am ieşit de tot din pădure şi am început să alerg pe un drum forestier care urca şi cobora uşor pe culmea dealurilor Măcinului. Fiind minivacanţa de 1 mai, pe traseu am întâlnit foarte mulţi turişti care ne încurajau, făcând o atmosfera frumoasă şi cărora aş vrea să le mai pot mulţumi încă o dată pentru faptul că gestul lor de a ne susţine chiar a reprezentat, în unele momente mai dificile, un imbold puternic pentru a continua cursa într-un ritm bun.

A doua căţărare importantă a cursei a fost pe vârful Suluk Mare (alt. 370 m), frontal, pe versant, şi chiar dacă a fost mai scurtă decât cea de pe Ţuţuiatu, a fost istovitoare pentru unii pentru că venea după o porţiune destul de lungă de alergare. Din vârf, traseul a continuat pe o porţiune tehnică destul de lungă, plină de stânci, pietre şi grohotiş, unde nu m-am aventurat prea mult în alergare, preferând pasul de trekking pentru a nu mă accidenta, dar şi pentru a putea admira mai bine peisajul panoramic care mi se oferea din acel loc: o vedere extraordinară asupra întregului lanţ muntos, precum şi a câmpiilor până la Insula Mare a Brăilei, spre vest, respectiv până la lacurile Deltei Dunării spre est. Câteva picături de ploaie şi un vânticel ceva mai rece încercau, timid, să ameninţe dar fără prea mult spor. 

Aproape fără să-mi dau seama am ajuns la punctul de hidratare de la km 15, acolo unde am părăsit poteca ce cobora abrupt de pe creastă şi am intrat pe un drum forestier unde alergarea a devenit ceva mai normală şi mi-a dat ocazia de a-mi mai relaxa picioarele suprasolicitate de la coborârea prin grohotiş şi stâncărie. A fost punctul din care traseul s-a întors spre sud, îndreptându-se înapoi, spre comuna Greci până la care mai erau vreo 9 kilometri. După încă vreo 2 kilometri de alergare, am părăsit drumul forestier, urcând din nou, destul de abrupt, până sub vârful Suluk Mare, de unde a început o coborâre destul de dificilă pe o culme, fără potecă, prin multe pietre acoperite de vegetaţie, ceea ce a făcut ca înaintarea să fie mai dificilă şi lipsită de viteză. Erau nişte locuri prin care traseul putea fi rătăcit uşor, neexistând drum, potecă sau măcar urme ale trecerii cuiva pe acolo. Chinul s-a terminat definitiv la km 18, când traseul a intersectat un drum forestier pe care a continuat până în comuna Greci. Aici am putut să-mi reiau alergarea într-un ritm convenabil, pe un segment lipsit, practic, de obstacole. Tot aici am reuşit să mai depăşesc câteva persoane care încetiniseră mult şi doar Marius Popescu a răsărit, ca din senin, din urma mea, depăşindu-mă. Pentru mine, apariţia lui a fost un imbold bun întrucât am pornit în urmărirea lui, ţinându-mă destul de aproape de el până la finalul cursei.

Atmosfera la intrarea şi pe uliţele satului Greci a fost una extraordinară: mulţimi de copii erau pe marginea drumului încurajându-ne şi întinzând mâna ca să batem palma. Alergătoarele primeau flori din mâinile acestora iar sătenii ne adresau şi ei încurajări.

Linia de sosire am trecut-o în sprint, după 3 ore şi 25 de minute de la start, cu un sentiment profund de împlinire şi bucurie în suflet. Am mai zăbovit preţ de aproape o oră pe iarba de lângă linia de sosire, aplaudându-i pe finisheri şi am avut bucuria, şi aici, de a asista la sosirea primului alergător din cursa de 42 km, Radu Milea. Deşi aş mai fi stat ca să mă bucur pe deplin de acest eveniment pe care îl aşteptasem cu atât de multă nerăbdare şi bucurie, la scurt timp după aceea am pornit înapoi, spre Brăila, unde ştiam că mă aşteaptă încă o porţie de borş de peşte alături de alte bunătăţi pregătite de doamna Orlea, pe care nu le puteam refuza mai ales că foamea începuse să-mi umble prin stomac şi parcă simţeam, deja, în nări, aburul înmiresmat şi atât de apetisant al bucatelor pregătite de minunata noastră gazdă.

Din păcate, ceea ce nu am ştiut când am trecut linia de sosire, a fost că am încheiat cursa pe poziţia a 3-a la categoria mea de vârstă, în urma lui Gabriel Drilea şi a lui Marius Popescu, fiind cea mai bună clasare pe care am obţinut-o vreodată la o cursă de până acum. Neştiind, am lipsit de la festivitatea de premiere, ratând astfel şansa de a urca şi eu, pentru prima dată în scurta mea carieră de alergător, pe podiumul unei competiţii, a treia treaptă rămânând goală de această dată. Astfel, am ratat şi ocazia de a primi şi o diplomă care să-mi ateste performanţa, singura de acest fel de până acum, dar poate că acesta va fi un motiv suficient de puternic pentru a reveni anul viitor la Măcin ca să-mi apăr rezultatul obţinut în acest an şi - de ce nu - poate chiar să-mi îmbunătăţesc performanţa. Rămân, astfel, cu un mare regret, însă nu chiar atât de mare încât să-mi umbrească bucuria de a fi venit şi de a fi alergat în Munţii Măcin în cea mai frumoasă cursă a mea de până acum. Mă bucur pentru cei doi alergători clasaţi înaintea mea şi îmi pare, totuşi, rău că nu am ştiut, în timpul cursei, ce şanse am la podium pentru că în mod sigur aş fi tras mai mult de mine însă, pe de altă parte, dacă alergam pentru o astfel de miză, cu siguranţă pierdeam mult din frumuseţea peisajului şi a cursei în sine iar din acest punct de vedere chiar nu am ce să regret. Ceea ce m-a motivat să vin la Măcin a fost tocmai frumuseţea acestor locuri şi pot spune că m-am bucurat pe deplin de ea, fiind absolut relaxat pe parcursul întregului traseu.

Singurul impediment major pe care l-am resimţit pe parcursul acestei curse a fost tocmai noua centură cu bidon de hidratare pe care nu eram obişnuit să o port şi pe care, în unele momente, am simţit-o precum o piatră de moară atârnată de mijlocul meu, mai ales că nevoia de hidratare nu a fost atât de acută ca la Braşov iar bidonul a stat destul de mult timp plin. Senzaţia a dispărut abia spre final, când bidonul s-a golit destul de mult şi a dispărut balansul acela din timpul alergării, care îl făcea să fie aproape insuportabil. De acum încolo însă, voi şti dacă şi cât să-l umplu cu apă pentru a o avea doar în momentele critice ale unei curse. Cu singuranţă, experienţa este cel mai bun mentor şi pot spune că, până acum, am învăţat câteceva bun şi util de pe urma fiecărei curse pe care am alergat-o.

Aceasta a fost istoria cursei cu numărul 9 din "cariera" mea. O istorie scurtă, frumoasă, plină de bucurie şi satisfacţii, o istorie care va rămâne întipărită în mintea, dar mai ales în sufletul meu mult timp de acum înainte. A fost un eveniment care mi-a consolidat şi mai mult ataşamentul şi dragostea faţă de aceste meleaguri din nordul Dobrogei, atât de puţin umblate şi cunoscute, însă atât de încărcate de frumuseţe şi de o biodiversitate unică în România şi în Europa, având şi un relief care poartă adânc întipărită în piatră amprenta numeroaselor ere geologice care au trecut peste el. Voi reveni, cu mare drag, în Munţii Măcin, nu doar ca să alerg, ci şi pentru a mă bucura de tot ceea ce oferă ei frumos vizitatorului. Mă voi întoarce pentru a-i îmbrăţişa cu privirea şi cu sufletul, pentru a le atinge şi mirosi florile şi iarba, pentru a mă bucura de spectacolul oferit de ţestoasele care îl populează şi care par la fel de înaintate în vârstă ca şi stâncile pe care îşi poartă carapacele. Mă voi întoarce pentru a le mulţumi pentru clipele de linişte, pace şi echilibru pe care le dăruiesc celor ce ştiu să-i asculte şi să-i iubească. Şi vă sfătuiesc şi pe voi, cei care mai citiţi aceste rânduri, să veniţi şi să vizitaţi Munţii Măcin pentru a vă convinge singuri de veridicitatea celor spuse de mine aici.

(Foto: Iulian Grigore, Graţiela Zegrea, Marius Popescu, maratonmacin.ro, )