Semimaratonul International Bucuresti 2015 - o altfel de poveste de succes

În Bucureşti se organizează anual cele mai mari 2 competiții de long running cu participare internațională: Semimaratonul din luna mai și Maratonul din luna octombrie. Cu un număr de participanți care a ajuns acum la 10 mii de alergători/competiție, acest eveniment bianual aduce în același loc toți "long-runner"-ii de top ai României dar și celebrii atleți kenieni care, în ultimii ani, sunt permanent abonați la podiumurile competițiilor internaționale similare de aici și de pretutindeni. 

Fiind un eveniment de o asemenea anvergură, evident că nu puteam lipsi, chiar dacă, în programul meu competițional, Semimaratonul Internațional din 17 mai urma să încheie o serie de 4 curse desfășurate in 4 weekenduri consecutive. Undeva pe la începutul anului, speranțele mele legate de participarea la această cursă vizau doborârea pragului de 1h50min/21 km, după ce pragul de 2h îl doborâsem la Semimaratonul Gerar, alături de Anca Tifigiu si Lucian Daniel Lupa. Totuși, pe măsură ce timpul trecea și se apropia această cursă, am realizat că obiectivul meu era unul nerealist. Urma să alerg la București, pe plat, după 3 curse montane precedate de antrenamente specifice pentru trail și nu pentru plat. În plus, oboseala acumulată nu avea cum să mă avantajeze în tentativa mea de a stabili un nou record personal de timp pe 21 km așa că, în final, am luat decizia de a nu risca aiurea mai ales că aş fi deviat grav de la scopul meu iniţial legat de alergare care nu este nicidecum unul competitiv, ci este legat de menţinerea unui tonus bun şi a unei stări de sănătate optime.

Pe de altă parte, lipsa unui obiectiv clar pentru o cursă de 21 km făcea ca participarea să devină lipsită de miză şi, în consecinţă, ar fi urmat doar să mă bucur de eveniment, în sine, de atmosferă, de întâlnirea cu alţi alergători şi de spectacolul de pe margine. Un traseu pe care îl mai alergasem o dată, în octombrie, atunci când am parcurs primul meu semimaraton. Dar acum aş fi făcut totul fără stresul şi oboseala de atunci, ci relaxat, eventual încurajându-i pe cei din jurul meu. Cu toate acestea, am identificat un obiectiv care ar fi urmat - dacă îl îndeplineam - să-mi aducă mai multă bucurie şi împlinire decât coborârea sub pragul de 1:50. Iar pentru a-l explica, trebuie să mă întorc puţin în timp, până anul trecut, în vară, şi să fac puţină istorie a "carierei" mele de alergător şi nu numai...

Am început să alerg, în iulie 2014, sub îndrumarea trainerului Călin Novăcescu, cel alături de care reuşeam să-mi dobor primele bariere mentale, parcurgând distanţe impresionante pe scările tribunei stadionului Dinamo: 3.000, 5.000, 8.000, 10.000 apoi 15.000 de trepte în sesiuni care au ajuns să fie măsurate în ore. Apoi, mai ales după RunFest-ul din septembrie, am continuat singur pe acest drum, în mod autodidact, citind, întrebând, văzându-i pe alţii cum fac etc. După absolvirea cursurilor de instructor de fitness-aerobic, antrenamentele mele au devenit mult mai structurate iar studiul alergării mult mai bine sistematizat şi documentat. Pe lângă alergare, am început să studiez mult mai aprofundat biomecanica şi anatomia funcţională, domenii de unde am cules un volum mare de informaţii utile şi interesante pe care le-am pus imediat în practică în antrenamentele mele. Am început să frecventez conferinţele şi workshopurile de fitness, am avut şansa de a-l cunoaşte şi de a urma câteva antrenamente sub îndrumarea lui Raul Toma iar toate acestea, alături de cursele al căror număr creştea de la o lună la alta, au făcut să capăt ceva experienţă şi să îmi doresc, la un moment dat, să văd dacă această experienţă şi informaţiile acumulate pot fi de folos şi altora în afară de mine.

Astfel, am lansat o provocare, în primul rând pentru mine dar şi pentru oricine şi-ar fi dorit să facă o schimbare în stilul de viaţă: un program de antrenament creat de mine, oferit în mod gratuit în sistem de personal trainer, având ca obiectiv final participarea la o cursă de semimaraton care să fie terminată în baremul de timp de 3 ore. Şi nu oricare cursă, ci chiar cea de la Bucureşti, din 17 mai. Am lansat provocarea în mediul virtual dar, din păcate, s-a soldat cu un MARE eşec. Nimeni nu a fost dispus să răspundă la o astfel de provocare. Am mai avut tentative similare şi cu alte persoane care erau dornice de adoptarea unui stil de viaţă sportiv, dar niciuna nu a fost suficient de decisă astfel încât să se angreneze în mod concret, într-un astfel de program. Resemnat, mi-am văzut, în continuare, de antrenamentele mele până când, într-o zi, o colegă pe nume Alina, în vârstă de 30 de ani, care mai venea - destul de rar - pe la sala unde mă antrenam, mi-a spus că ar fi dispusă să încerce să-şi asume un astfel de obiectiv. Ideea era că avea şi ea nevoie de o motivaţie destul de puternică pentru a urma un program de antrenament în mod consecvent, astfel încât să ajungă şi la nişte rezultate palpabile, nu doar să piardă timpul pe aparate. 

Am început prin a o ruga să se înscrie la cursa de semimaraton din 17 mai pentru a avea, astfel, o minimă garanţie că se va ţine de antrenamente, ceea ce a şi făcut. Apoi am stabilit un program de antrenament care se întindea pe o perioadă de 3 luni, adică pe perioada rămasă până la semimaraton. Şi pot spune că am început de la zero cu cineva care nu cocheta nicidecum cu alergarea. Alina era dornică să facă mişcare însă capacitatea ei de a susţine efortul era extrem de redusă iar alergarea pe care o practica la acea oră părea, mai degrabă, un mers ceva mai rapid. Am stabilit un program care includea 3-4 antrenamente pe săptămână, cu de toate: de la alergare până la exerciţii în sală, pe aparate şi sesiuni de antrenament funcţional, toate destinate dezvoltării capacităţii pulmonare, cardiace şi grupelor musculare implicate în susţinerea alergării. Programul nu a decurs chiar aşa cum îl proiectasem iniţial, fiind destule momentele în care interveneau tot felul de motive pentru care Alina nu venea la sală, dar am adaptat, de fiecare dată, totul, din mers. Şi eram foarte bucuros văzând progresele pe care le realiza, chiar şi în aceste condiţii. A reuşit să crească, de la un antrenament la altul,  fiind foarte disciplinată şi urmând cu multă stricteţe toate îndrumările pe care i le dădeam în sală sau pe stadion. 

Cu două săptămâni înainte de cursă, Alina reuşea să alerge, pe stadion, o distanţă de 15 km în mai puţin de 2 ore, înregistrând 5 recorduri personale: de distanţă, de viteză pe 1k, 5k, 10k şi pe 15 k., ceea ce i-a dat foarte multă încredere pentru că niciodată nu-şi imaginase că poate alerga o asemenea distanţă şi nici că ar putea alerga timp de aproape 2 ore, în continuu, fără să se oprească. A parcurs şi sesiuni de intervale, lungi şi obositoare, sesiuni de şcoala alergării, sesiuni de rezistenţă, sesiuni în care a deprins pasul de alergare şi stiluri de alergare, alergarea pe bpm, respiraţia în timpul alergării etc. Obiectivul ei înainte de cursă: să parcurgă întreaga distanţă de 21 km şi să termine cursa în baremul de 3 ore. 

În ziua cursei, Alina era destul de emoţionată. Se plimbase, cu o zi înainte, prin câteva dintre locurile în care pe 17 mai urma să alerge şi se gândea că 21 km este, totuşi, o distanţă foarte lungă. O alergare pe o asemenea distanţă părea, totuşi, ceva foarte greu de realizat şi, sincer să fiu, chiar şi eu aveam unele emoţii, mai ales că programul de antrenament în cele 3 luni nu decursese chiar aşa cum îl stabilisem iniţial. Totuşi aveam încredere în faptul că are resursele necesare să termine cursa și că programul de antrenament pe care îl urmase avea să-și demonstreze eficiența. Ba chiar îndrăzneam să sper că ar avea capacitatea de a termina nu în 3 ore, ci chiar în 2 ore şi jumătate. Îmi propusesem să o ajut în timpul cursei, dându-i impulsurile necesare pentru menţinerea unui ritm bun. I-am explicat, înainte de start, că este important să se concentreze în primul rând pe respiraţie şi să respecte ceea ce învăţase despre cum să respire în timpul alergării lungi. În rest, nu trebuie decât să se bucure de eveniment în sine, de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de spectacolul de pe margine şi de faptul că este participantă la o asemenea sărbătoare a alergătorilor.

Alina a alergat bine cei 21 km. Mai bine decât şi-a imaginat ea, într-un ritm mai bun decât la toate antrenamentele de pe parcursul celor 3 luni. A avut momente critice dar le-a depăşit cu bine.  Pe ultimii kilometri au fost momente în care ar fi vrut să se oprească, în care nu-şi mai controla bine respiraţia, în care efortul îi afecta mentalul. Dar a avut puterea să treacă peste toate şi nu-i venea să creadă atunci când, apropiindu-se de finish, a văzut timpul afişat de cronometru: 2h 27 min. Cu 33 de minute mai devreme decât obiectivul ei! Ceasul o avertiza, la final, că a realizat, pe parcursul întregii curse, nu mai puţin de 6 recorduri personale şi probabil că nici nu a mai contat, pentru ea, care erau acelea. Astfel, o dată cu medalia de finish şi cu acel timp neverosimil pentru ea, şi-a primit recompensa celor 3 luni de muncă nu atât de grea pe cât şi-ar fi imaginat, dar depusă cu destul de multă disciplină. Iar eu, pe lângă ea, am trăit satisfacţia de a fi reuşit să împărtăşesc cuiva, în mod util, din experienţa mea. Mi-am demonstrat nu doar că evoluţia mea nu a fost o întâmplare, dar și că soluţiile de antrenament pe care le-am proiectat îşi dovedesc eficienţa chiar şi cu persoane pe care mulţi dintre cei din anturajul lor nu le-ar crede în stare de o asemenea performanţă. Pentru că ştiu că apropiaţii Alinei nu erau atât de încrezători în faptul că ea va reuşi, în doar 3 luni, să alerge un semimaraton. Şi nu doar că l-a alergat, dar a făcut-o şi cu un rezultat foarte bun: la doar 15 minute în urmă faţă de cel pe care eu însumi îl reuşisem la prima mea participare la o cursă de 21 km. Mai mult, această performanță nu a fost realizată printr-o forțare la extrem a organismului, ca dovadă faptul că a doua zi după cursă nu s-a resimțit decât în foarte mică măsură: o ușoară febră musculară și atât.

Consider că am realizat, la Semimaratonul Internaţional Bucureşti, un succes de care mă bucur foarte mult, chiar dacă este unul indirect. Am reuşit să mai măresc familia alergătorilor pe distanţe lungi cu încă un membru şi am reuşit să ajut un om să-şi acceseze resurse pe care nu credea că le are şi la care nu ştia cum să ajungă. Am reuşit să împărtăşesc şi altcuiva experienţa mea iar acesta este, pentru mine, un motiv de mare satisfacţie şi bucurie. Despre Alina ştiu că entuziasmul care a cuprins-o la finalul celor 21 km, determinat de conştientizarea propriei reuşite, o va călăuzi, în continuare. Sunt convins că va continua să alerge dar, mai ales, va continua să-şi atingă, să-şi cunoască şi să-şi depăşească limitele, nu numai în alergare, ci și în viaţa de zi cu zi. A câştigat foarte multă încredere în ea însăşi, a conştientizat că are resurse peste ceea ce şi-a imaginat şi că le poate accesa şi valorifica. Şi o va face, atât în plan profesional, cât şi personal. Dovada stă în înseși afirmațiile ei pe care mi le-a transmis printr-un mesaj, a doua zi după cursă:

"Starea mea de spirit este excelentă; în primul rând mă simt mai puternică și am mai multă încredere în propriile forțe, am încredere că, dacă am putut să alerg 21 de km în mai puțin de 2 ore și jumătate (lucru la care nici nu îndrăzneam să visez acum câtva timp, de fapt nici când s-a dat startul nu credeam că pot face asta) pot să-mi îndeplinesc și alte obiective pe care le-am evitat pentru că le consideram dificil de atins. 

Data de 17 mai 2015 chiar o să fie un punct de reper pentru mine, care-mi va aminti mereu cel puțin 2 lucruri: că, dacă iti dorești ceva cu adevărat, ești disciplinat și perseverent, atunci vei obține acel lucru și al doilea, că, atunci când crezi că nu mai poți, întotdeauna undeva se găsește o resursă care te va determina să continui, iar asta pentru mine se va numi "podul de la Eroilor". Momentul acela a fost memorabil, de referință pentru mine, atunci când credeam că nu mai pot și tot ce voiam era să apară odată acel pod, totuși am rezistat nu până la primul, nici până la al doilea, ci până la al treilea pod... și chiar până la linia de sosire! De acum înainte, când o să fiu tentată să spun faimoasa propoziție "eu nu mai pot", primul meu gând o să se ducă la "podul de la Eroilor" iar asta o să mă ajute, cu siguranță, să merg înainte."

Acesta este cel mai mare câştig al ei şi al oricui este dispus să-şi asume o asemenea experienţă. Şi sper ca, pe viitor, să existe şi alte persoane alături de care să mă bucur pentru astfel de reuşite. 

Este o experienţă pe care mi-aş dori să o repet. Cum mi-aş dori, de exemplu, şi să particip la o cursă nu doar din postura de alergător, ci chiar de voluntar. Este important să te bucuri de experienţa alergării pe distanţe lungi dar mi se pare foarte important şi că creezi ocazia în care alţi oameni să trăiască o asemenea experienţă. Ca voluntar resimţi, cred, un cu totul alt tip de satisfacţie văzând cum, inclusiv prin contribuţia ta, îi ajuţi pe alţii să se bucure de ceea ce oferă alergarea mai frumos unui om.

Aceasta este istoria celei de-a 11-a curse la care am participat până acum. Una mai specială, având alte semnificaţii decât cele de până acum, una la care nu a mai contat rezultatul meu sau ce am făcut eu în timpul cursei, ci mai presus de aceste aspecte a stat împărtăşirea bucuriei cuiva care a terminat primul său semimaraton.

(foto: PhotoRun, amosnews, Anca Tifigiu, eu)