Am fost la EcoMarathon Moieciu 2015!

Mi-a luat foarte mult timp până să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie experienţa cursei de la Moieciu... şi încă nu cred că le-am găsit. Este foarte greu să pui în cuvinte ceea ce este desemnat de foarte mulți ca fiind cea mai frumoasă cursă montană din România. Mai potrivite decât cuvintele cred că sunt imaginile fotografilor voluntari care s-au întrecut în a surprinde peisaje și momente de-a dreptul uluitoare de pe traseul celor 3 celebre bucle ale cursei.

Auzisem de Moieciu de nenumărate ori până să ajung acolo. Părea a fi, așa, un fel de Meca al alergătorilor montani. Și una dintre cursele-reper de pe parcursul unui an. Una dintre cursele de la care nu ai voie sa lipsești dacă ești alergător montan. Alături de Retezat și Ciucaș, despre Moieciu lumea vorbește, de fiecare dată, cu respect, emoție și bucurie așa că nu-mi puteam stăpâni curiozitatea de a vedea despre ce este vorba și ce anume stârnește o asemenea percepție în rândul alergătorilor. Neavând însă experiența necesară, nu m-am încumetat să mă înscriu decât la proba de cross care include doar prima dintre cele 3 bucle ale maratonului. Chiar dacă acum îmi pare rău că nu am optat pentru cursa lungă, totuși nu regret că am mers la Moieciu fie doar și pentru a mă bucura de Bucla 1.

Am ajuns la Moieciu după două curse montane desfășurate în două weekenduri consecutive: Brasov Marathon și Maraton Munții Măcin. Ambele fuseseră curse grele, obositoare dar părea că reușisem să mă recuperez destul de rapid, mai ales că, în ambele cazuri, alergasem doar semimaraton. La Moieciu îmi propusesem chiar să forțez un pic pentru a scoate un timp cât mai bun pe cei 14 km ai crosului. Vremea, în dimineața zilei de 9 mai, promitea să fie frumoasă, poate chiar prea însorită pentru o alergare pe munte. Micuțul centru al localității turistice s-a umplut repede, până la refuz, de alergători și spectatori și am constatat rapid că acolo se adunase "crema" alergătorilor montani, după cum s-a exprimat Florin Muntean la finalul cursei, el însuși fiind un alergător de top. Nu mi-am mai pus problema că aș mai putea ținti vreun rezultat atât de răsunător ca cel de la Măcin, pentru că aici veniseră alegători foarte rapizi și cu foarte multă experiență. Nu-mi doream decât să fac o cursă frumoasă, să mă bucur de peisaje și să mă aleg cu o experiență pe măsura așteptărilor mele. 

Micuța curte a școlii s-a dovedit cu adevărat neîncăpătoare pentru mulțimea adunată la start iar pe acel scurt segment de șosea, până la intrarea pe poteci, buluceala a fost una de nedescris. Aglomerația s-a menținut și pe prima urcare, până la primul punct de hidratare, numai că mulțimea, obligată și de relief, s-a deplasat într-o manieră ceva mai ordonată. De această dată am avut inspirația să mă poziționez ceva mai în față la start și am alergat într-un grup cam de același nivel cu mine așa încât nu m-am simțit incomodat de cei care s-ar fi deplasat mai lent decât mine. Prima urcare a fost și cea mai grea a buclei însă a fost urmată de o coborâre pe care m-am simțit ca peștele în apă. Am urmat sfatul lui Marian Tudorică - "cu genunchii flexați și calci pe exteriorul labei piciorului" - și, bazându-mă pe aderența pantofilor Haglofs (pe care i-am iertat pentru bătăturile urâte pe care mi le-au făcut la Brașov iar de această dată s-au comportat exemplar), am experimentat cele mai gorzave senzații de libertate și de viteză, trecând cu ușurință de mulți alergători care nu erau atât de avântați pe porțiunile respective. 

După primul punct de hidratare poziționat spre finalul primei pante, odată ieșit din pădure am avut bucuria să descopăr niște peisaje pentru care nici acum nu am cuvinte pentru a le descrie. Pitorescul plaiurilor Fundatei și Fundățicăi, admirate, de cele mai multe ori, doar din mașină, s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce îmi imaginasem eu: culmi variate, acoperite de un verde îmbătător pentru priviri, cu panorame largi și animate de un relief spectaculos pe care erau presărate livezi sau mici pâlcuri de copaci umbroși care te îmbiau să te refugiezi lângă trunchiurile lor... tot atâtea motive de a lăsa baltă alergarea și de a te tăvăli prin mijlocul acestei guri de rai coborâte prin locurile tainice ale meleagurilor pământene mai puțin bătute de piciorul nemilos al turistului. M-am hrănit intens cu aceste imagini, totuși fără să mă opresc din alergare, deși tentația era uriașă. 

Întâlnirea celui de-al doilea punct de hidratare situat la km 9 m-a făcut să conșientizez cât de puțin mai am din cursă și cât de scurtă va fi fost bucuria desfătării cu acele imagini pe care le întâlnești atât de rar... După puțin timp am ajuns la Drumul de Hotar de unde a început coborârea spre Moieciu care, pe ultima sa porțiune, a fost atât de abruptă încât mă lua cu amețeală uitându-mă spre baza versantului, acolo unde se desfășura satul și se putea vedea linia de sosire.

Pe ultima porțiune de asfalt, după ce am terminat coborârea, am mai forțat un pic pentru a reuși un timp cât mai bun iar la final am trecut linia de sosire care marca sfârșitul celor 14 km, după 1h 49 min 52 sec de la start. Locul 211/620 la general și 24/71 la categorie reprezintă un rezultat mulțumitor pentru mine, un participant cu o experiență de doar 7 luni într-ale alergării și după doar 4 curse montane.

Cursa de la Moieciu a fost a 10-a din cariera mea. Iar ceea ce știu cu siguranță, la finalul ei, este că îmi doresc să mă reîntorc aici pentru a alerga toate cele 3 bucle, indiferent cât de greu ar fi. Peisajele din această zonă sunt o provocare suficient de puternică pentru a-mi dori, din tot sufletul, să mă reîntorc și să petrec mai mult timp în mijlocul lor. Moieciu nu este doar o cursă montană și nici doar o sărbătoare a alergătorilor montani. Moieciu este o stare de spirit care trebuie, pur și simplu, trăită, care trebuie să te amprenteze, să ți se întipărească în suflet și în minte. Ceea ce am trăit alergând la Moieciu nu se compară cu nimic din ceea se am simțit până acum, alergând pe poteci. La Moieciu vii ca să te contopești cu natura, cu spiritul locurilor, ca să meditezi și să-ți resetezi toate mecanismele mentale. Alergarea însăși seamănă, mai degrabă, cu un pelerinaj inițiatic, aici. La finalul cursei te vei fi schimbat definitiv față de cel care erai atunci când ai luat startul. Știu, par un pic stereotipe aceste afirmații dar, credeți-mă, ele redau foarte bine ceea ce se întâmplă aici și cred eu că așa se și explică numărul impresionant de alergători care includ Moieciu în calendarul curselor montane obligatorii de peste an. 

Aș spune mai multe dar, așa cum am afirmat, nu prea am cuvinte să descriu totul. Există imagini mult mai grăitoare decât cuvintele mele. Trebuie doar să accesați galeria de imagini de la ecomarathon.ro și vă veți convinge de veridicitatea celor susținute de mine aici.

Sursa foto: ecomarathon.ro