"Însă visul meu pentru acest moment al existenţei mele, cadoul pe care doresc să mi-l ofer pentru sărbătorirea trecerii pragului de 40 de ani, este ceva ce nu am făcut toată viaţa mea deşi de foarte multe ori am tânjit după asta: să particip la un maraton montan. Nu, nu sunt atât de inconştient încât să-mi propun acest obiectiv pentru acest an... ar fi prea repede. Însă la anul, da. În 2015 vreau să particip la o astfel de competiţie pe care să o închei pe picioarele mele. Acesta este visul meu." (21 iunie 2014)
Trecuse un an şi încă nu-mi împlinisem visul. Nu renunţasem încă la el dar nu mă grăbeam deloc să mi-l îndeplinesc pentru că ştiam că mai este nevoie de multă pregătire pentru a realiza o asemenea performanţă. Şi, oricum, prin cele 12 curse alergate în aceste ultime 12 luni, multe dintre ele chiar pe munte, într-un fel sau altul realizasem mai mult decât acel vis. Şi ştiam că am pornit-o pe un drum care mă va duce, în mod imbatabil, către realizarea acestui vis, indiferent de momentul în care acest lucru avea să se întâmple. Cu toate acestea, undeva acolo, în subconştient, o umbră de regret îmi amprenta, poate fără să-mi dau seama, starea de spirit. Aveam o uşoară senzaţie de permanentă insatisfacţie determinată de faptul că, totuşi, deşi îmi dorisem, deşi îmi propusesem, aveam să amân momentul parcurgerii unui maraton montan. Era o idee care nu-mi dădea pace iar sugestia Elizei a fost doar o supapă care a scos dorinţa la suprafaţă. Totul s-a transformat într-un "de ce nu?". Traseul îl cunoşteam foarte bine pentru că bătusem Bucegii de-a lungul şi de-a latul ani de zile. Ştiam fiecare bucăţică a traseului, fiecare porţiune mai dificilă sau mai uşoară şi toată succesiunea lor. Ştiam cum ar trebui să-mi dozez efortul, ştiam care vor fi porţiunile critice, unde va trebui să mă odihnesc mai mult, unde voi putea să accelerez, unde să mă temperez... strategia pentru cursă părea extrem de uşor de făcut.
Ce a urmat după înscriere? În primul rând, foarte multe emoţii. Mai multe decât oricând, chiar şi decât înaintea primului meu semimaraton, din octombrie, de la Bucureşti. Visam şi noaptea această cursă, mi-o imaginam în fel şi chip şi mă frământa foarte mult faptul că nu ştiam ce se va întâmpla cu corpul meu, cu picioarele mele, după 21 de km. Încercam să-mi imaginez ce aş putea simţi pe creasta Bucşoiului, pe traseul de la Omu până în Şaua Strunga dar, mai ales, de la Padina până la Peştera, pe ultimii kilometri ai cursei.
Apoi mai era și problema antrenamentelor specifice: timpul scurt (o lună) în care se interpunea și un concediu cu un sejur în Grecia, de 7 zile, dar și imposibilitatea de a mai organiza vreo ieșire la munte, între timp. Aveam la îndemână doar sala de fitness și stadionul. Am încropit un program de antrenament care presupunea sesiuni mai lungi, cu mult cardio, în special pe eliptică și ergometru pentru a pune mai multă presiune pe musculatura picioarelor în regim de anduranță, cu sesiuni de alergare mai lungi și mai lente... Nu mă interesa viteza, mă interesa doar menținerea unui anumit nivel de efort pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Din păcate, programul de la serviciu plus problemele de acasă nu mi-au permis susținerea unor sesiuni de antrenament atât de lungi pe cât mi-aș fi dorit eu. Apoi sejurul din Grecia a însemnat aproape o săptămână de pauză pentru că, deși îmi planificasem altceva, nu am reușit să ies decât la o singură sesiune de alergare de 18 km care a inclus multe pante pentru că s-a desfășurat pe o șosea de munte. În ultimele 2 săptămâni am intensificat antrenamentele și am ajuns să fac chiar și 2 sesiuni/zi, însă tot simțeam că sunt departe de forma la care ar fi trebuit să ajung pentru a susține o cursă de genul celei la care urma să particip. Au fost multe momentele în care am vrut să renunț la înscriere și să o cedez altcuiva, considerând că este, totuși, o nebunie prea mare participarea mea la acest maraton în condițiile în care îmi era evident că nu sunt suficient de pregătit.
Ziua "Z"...
În pofida tuturor dilemelor și frământărilor, în dupăamiaza zilei de vineri, 17 iulie, m-am îmbarcat în mașină alături de obișnuita gașcă (Eliza, Eva și Filip) și am pornit-o spre Mânăstirea Peștera Ialomiței unde aveam rezervată cazare. Am ajuns mai devreme decât în celelalte 7 ocazii din acest an în care am plecat cu familia, din București, pentru a participa la vreo cursă și, după ce ne-am luat camera în primire, am urcat la Stația de telecabină unde m-am întâlnit cu Răzvan Norocel pentru a ne ridica kitul de concurs și a mai pune la punct unele detalii legate de cursa de a doua zi. De la cortul celor de la Sponser mi-am mai completat proviziile cu vreo 2 geluri energizante, 2 batoane proteice și 2 doze de magneziu care s-au adăugat cutiei de 400 de grame de Vitalade Sport Drink Powder și dozelor de L-Carnitine pe care le adusesem în bagaj, de la București. Fata care ne-a înmânat kitul de participare a insistat ca, a doua zi, la start, să avem la noi tot echipamentul obligatoriu prevăzut în Regulament: trusă de prim-ajutor, folii de supraviețuire, recipiente pentru apă, pantaloni lungi, bluze cu mâneci lungi, căciuli, mănuși, geci și lanterne frontale. Aveam senzația că plec, mai degrabă, într-o expediție decât într-o tură de alergare montană și deja îmi făceam probleme gândindu-mă cât bagaj trebuie să car cu mine pe parcursul celor 45 de km.
După o masă consistentă, ne-am retras în cameră unde mi-am pregătit, pe îndelete, rucsacul de cursă și echipamentul pentru a doua zi. Noaptea a trecut liniștită, cu un somn bun însă cam scurt pentru că m-am trezit la ora 4.00 ca să am timp să mă dezmorțesc complet și să ajung în zona de start cu suficient timp înainte de plecare astfel încât să nu fiu în criză de timp. Cerul era complet senin și anunța - la fel ca și prognozele meteo - o zi însorită și lipsită de fenomene meteorologice.
Pe la 5.30 m-am întâlnit cu Răzvan în zona de start unde am fost supuși unui control riguros din partea organizatorilor care au verificat în detaliu tot echipamentul înscris în regulament. Mă simțeam ca în aeroport, la controlul de securitate și chiar am răsuflat ușurat când m-am văzut trecut în țarcul de start. Iar acum, ca să răspund unei întrebări pe care mi-a pus-o amicul meu, George Vescan (psiholog), la două zile după cursă, pot spune că, înaintea startului, m-am simțit ușor pierdut în fața perspectivei celor 45 de km de traseu montan pe care trebuia să-i parcurg în acea zi.
La ora 6.00 fix s-a dat startul. Am pornit-o într-un ritm mai lent decât în urmă cu o lună, la Atinge Omu, pe același traseu care, până în vârful Omu, era comun cu cel parcurs la cursa din 13 iunie. Nu vroiam să forțez deloc și singurul gând pe care îl aveam în minte era să-mi conserv cât mai bine energia pentru ceea ce avea să vină pe parcursul întregii zile. Primul timp intermediar - cel de la Vf. Omu, de 2 ore - nu-mi crea niciun fel de emoții pentru că era același ca la Atinge Omu iar atunci reușisem să urc în mai puțin de 90 de minute. Acum nu-mi propuneam decât să nu depășesc 120 de minute și să ajung cât se poate de odihnit sus. Răzvan a pornit ceva mai avântat și se tot uita, disperat, în urmă, după mine, dorindu-și, probabil, să urcăm ceva mai rapid. Ne-am regrupat după 7 km de la start, în vârf unde era și primul punct de control la care am ajuns în timpul de 1h:35min.
După o pauză scurtă de hidratare și alimentare, am pornit în cea mai lungă coborâre a zilei, de peste 1500m D- și vreo 8 km lungime, prin Valea Cerbului. Coborârile au fost, până acum, principalul meu atuu și speram să scot aici un timp de 1h-1,5h. Cunoșteam bine poteca și știam că probleme sunt până pe la altitudinea de 2000 m unde panta se mai domolea și dispărea grohotișul, după care aș fi putut să dau drumul la picioare și să cresc mult viteza. Numai că lucrurile nu au stat chiar așa și, în realitate, după porțiunea de abrupt al versantului, degetele de la picioare mă dureau îngrozitor de mult și nu reușeam să cresc deloc viteza. Alergam lent, scrâșnind din dinți de durere, ghemuindu-mi degetele în pantofi pentru a le mai feri de presiune. Răzvan se depărtase destul de mult, gândindu-se că oricum aveam să-l prind din urmă pentru că și el știa că eu stau bine pe coborâre, după cum decurseseră lucrurile la Atinge Omu. La fel știam și eu numai că, de această dată, socoteala de acasă nu prea s-a potivit. Am alergat destul de încet până în Poiana Coștila de unde am intrat pe o curbă de nivel pe care am părăsit-o la un moment dat pentru a intra pe o nouă coborâre foarte abruptă din care nu-mi mai aduc aminte decât scrâșnetul dinților și stelele verzi care animau peisajul pe care îl percepeam. Mi-am spus atunci că pantofii mei Haglofs sunt mereu plini de surprize neplăcute, în ciuda faptului că talpa este de departe una dintre cele mai performante, asigurând o foarte bună aderență și o excelentă stabilitate a piciorului.
Printre chinuri, gemete și suspine, am reușit, în sfârșit, să ajung al Gura Diham unde arbitrii s-au uitat lung la mine și m-au anunțat că, întrucât coechipierul meu a ajuns cu ceva timp înaintea mea și a plecat deja pe următorul segment de traseu, urmează să fim descalificați. Mă uitam consternat la ei și nu-mi venea să cred. I-am rugat să nu ne descalifice înainte de a lămuri situația și a vedea unde este Răzvan. Oamenii insistau că este deja pe drum spre Poiana Izvoarelor și singura concesie pe care o pot face este să-l prind repede din urmă și să ajungem la Poiana Izvoarelor împreună, altfel urmând să anunțe descalificarea noastră. L-am sunat disperat pe Răzvan să-i spun să se oprească înainte de a ajunge la Poiana Izvoarelor.
"Păi nu am plecat" îmi răspune calm omul. "Te aşteptam."
"Şi unde eşti?" îl întreb consternat, uitându-mă în jur.
"La toaletă. Stai că ies acum". Şi, într-adevăr, apare imediat din zona toaletelor de la cabană.
"Poftim, uitaţi-l! Nu a plecat, vine de la toaletă." le-am spus, revoltat, arbitrilor.
"A....! Bine, dar staţi şi voi împreună că altfel, ştiţi regulamentul: trebuie să vă descalificăm". Îmi venea să le spun că regulamentul nu trebuie, probabil, aplicat şi la toaletă dar eram prea preocupat să-mi relaxez degetele de la picioare înainte de a începe cea mai lungă ascensiune a zilei: Gura Diham - Poiana Izvoarelor - Pichetul Roşu - Prepeleac - Bucşoiu - Omu: peste 1500 m D+ şi aproximativ 11-12 km lungime.
Mi-am reumplut burduful cu apă, am luat o doză de magneziu şi una de gel apoi am început ascensiunea în pas de trekking pentru că panta nu ne mai permitea să alergăm. Prima oprire a fost la Poiana Izvoarelor unde ne-am hidratat bine, mai ales că arbitrele de aici ne-au anunţat că, până la vf. Omu, nu mai există niciun punct de hidratare. Din păcate, pe segmentul de traseu dintre Gura Diham şi Poiana Izvoarelor au început să apară şi primele contracturi musculare în condiţiile în care nu parcursesem încă nici măcar jumătate din traseu. După ce am băut apă, am pornit mai departe, prin pădure, feriţi de lumina soarelui care stăpânea cerul lipsit de orice umbră de nori. Traseul până la Prepeleac a fost foarte plăcut, chiar dacă numeroasele grupuri de turişti pe care trebuia să le depăşim ne cam rupeau, adeseori, ritmul. Pentru mine, acest segment a fost unul de acumulare de contracturi şi senzaţii dureroase în picioare. Resimţeam deja oboseala acumulată după ascensiunea de pe Valea Obârşiei şi după coborârea prin Valea Cerbului.
Odată cu plecarea din punctul de control de la Prepeleac, condiţiile s-au schimbat complet: a dispărut umbra iar noi mergeam direct sub bătaia nemiloasă a soarelui care trona pe un cer complet senin, în timp ce panta a devenit foarte abruptă. Au urmat sectoarele de drum asigurate cu cabluri, lanţuri şi corzi care traversau stânci şi pereţi aproape verticali, porţiuni abrupte acoperite de grohotiş, pante nemiloase acoperite de un jnepeniş care părea decis să nu ne lase să înaintăm decât făcând eforturi foarte mari sau, într-un cuvânt, muntele Bucşoiu. Îl cunoşteam, ştiam ce-i poate pielea. Ne mai întâlnisem de atâtea ori şi de fiecare dată îmi promiteam că este ultima oară. Acum înfruntam nu doar pantele sale stâncoase, ci şi arşiţa soarelui care ne storcea de vlagă. Cei doi litri de apă din burduf se stingeau văzând cu ochii iar crampele musculare şi uscăciunea buzelor îmi sugerau faptul că oricum beau mai puţină apă decât aş avea nevoie la ritmul şi efortul pe care îl depuneam. A fost sectorul de drum în care am simţit, pentru prima oară, avantajul deplasării în echipă. Durerea şi oboseala au început să devină acute nu doar la mine, ci şi la Răzvan, dar trăgeam unul de celălalt, ne îndemnam reciproc şi mergeam mai departe. Am mai prins din urmă câteva echipe al căror ritm de deplasare încetinise mult din cauza dificultăţii traseului, a altitudinii şi a arşiţei nemiloase a soarelui care parcă punea plumb în picioare.
La ora 13:50, adică după aproape 8 ore de la start, băteam palma cu Răzvan pe vârful Bucşoiu. Eu rămăsesem complet fără apă dar Răzvan a împărţit cu mine ceea ce mai avea în burduful lui având în vedere că vârful Omu - unde era următorul punct de hidratare - nu era chiar departe.
Mai aveam o oră şi 10 minute la dispoziţie pentru a ne încadra în al doilea barem intermediar de timp în care trebuia să ajungem pe vârful Omu. De la Bucşoiu la Omu părea a fi o aruncătură de băţ însă cele două vârfuri sunt separate de o şa stâncoasă pe care se coboară destul de mult apoi se urcă la fel de mult până aproape de staţia meteo de la Omu. La 14:00 am plecat de pe Bucşoiu şi, cu 20 de minute înainte de a expira baremul de timp, eram la punctul de control de la Cabana Omu. Aici am decis că este momentul să-mi relaxez puţin picioarele care mă dureau îngrozitor, aşa că m-am aşezat pe iarbă, m-am descălţat şi am început să-mi masez tălpile.
Conform calculelor noastre, mai aveam de parcurs cel mult 18-19 km într-un interval de timp de maxim 5 ore astfel încât să ne încadrăm în baremul de timp de 14 ore în care trebuia să trecem linia de sosire. Asta însemna că aveam la dispoziţie suficient timp astfel încât, chiar dacă ne-am fi deplasat cu un ritm mediu de 4 km/h, tot am fi ajuns la finish în limita baremului impus de organizatori. Mai mult, aspectul dominant al acestui segment de traseu îl constituia coborârea pentru că trebuia să ajungem de la 2500 de metri la altitudinea de 1600 de metri, cât este la Peştera. O asemenea perspectivă pe mine unul m-a relaxat în mare măsură şi a făcut să pierdem destul timp cu această pauză în care ne-am permis chiar şi să mâncăm şi o ciorbă de legume de la cabană. Faptul că am stat să mâncăm a fost de bun augur şi ne-a remontat destul de mult, mai ales pe mine care, o dată aşezat în iarbă, am făcut eforturi disperate ca să mă ridic pentru că muşchii picioarelor mele s-au revoltat. Câteva contracturi m-au tăvălit puţin prin iarbă şi mă împiedicau, în modul cel mai serios, să mă mai încalţ la loc. După foarte multe eforturi şi încercări, am reuşit să-mi pun pantofiii în picioare, să-mi leg şireturile şi să mă ridic pentru a intra în cabană unde Răzvan mă aştepta deja cu ciorba caldă.
Ne-am refăcut provizia de apă, eu am luat şi cea de-a doua doză de magneziu pe care o aveam în bagaj şi am pornit spre Doamnele de unde urma să ne încadrăm pe o coborâre lină pe Pichetul Grăniceresc pentru o bună bucată de drum, cum credeam eu. Numai că, la refugiu din Şaua Bătrâna am avut o surpriză. Neplăcută! De acolo urma să ne încadrăm într-o coborâre foarte abruptă până în Poiana Guţanu aflată la 700 de metri mai jos ca diferenţă de nivel. În acel moment am realizat că traseul până la finish nu avea să fie atât de roz pe cât îl bănuisem eu iar timpul care ne mai rămăsese la dipoziţie pentru a termina cursa în barem, era destul de scurt raportat la condiţiile de deplasare şi la starea noastră fizică. Ne uitam spre hăul care se căsca sub noi până în Poiana Guţanu iar eu unul, sincer să fiu, m-am gândit foarte serios la abandon în acel moment. Degetele de la picioare mă dureau într-un fel pe care nu-l mai simţisem niciodată şi nu mă mai simţeam în stare să mai parcurg o asemenea coborâre. Mai mult, ei urma să-i succeadă, evident, o urcare, până în Şaua Strunga de aproximativ 400-500 de metri diferenţă de nivel, conform hărţii. Nu ştiam dacă, pentru acel segment, voi mai avea la picioare vreo grupă de muşchi validă, care să mă ajute să urc. Şi nu ştiam dacă tot acel efort mai are vreun rost. De fapt, nu prea îi mai înţelegeam acel rost.
Răzvan nu a stat însă prea mult pe gânduri şi a spus scurt: "Hai!" după care s-a avântat pe poteca ce se ducea spre hăul de sub noi. Resemnat, l-am urmat, fără pic de entuziasm şi angajament. În scurt timp am început să resimt senzaţiile extrem de acute de la nivelul degetelor picioarelor, determinate de coborâre. Testam toate unghurile posibile în care puteam călca astfel încât să-mi protejez cât mai bine degetele de la picioare. Totul s-a transformat într-un adevărat infern atunci când panta abruptă s-a acoperit cu un grohotiş alunecos şi instabil. De alergat nici nu se punea problema iar menţinerea echilibrului ţinea mai mult de noroc, în condiţiile în care nici muşchii nu mă mai ajutau deloc. A fost o coborâre lungă, grea, istovitoare şi demoralizantă. Am resimţit din plin lipsa beţelor de trekking, mai ales atunci când o echipă mixtă, plecată în urma noastră de la Omu, ne-a depăşit şi am văzut cât de multă stabilitate le asigurau celor doi, perechile de beţe pe care le aveau. Momentul culminant a fost cel în care, ajunşi în Poiana Guţanului, nu am găsit punctul de control în locul indicat pe harta iar săgeţile cu marcajele turistice arătau altceva faţă de hartă. Ne gândeam că arbitri plecaseră deja pentru că cei de la Omu ne avertizaseră că, după expirarea baremului de timp, există posibilitatea ca celelalte puncte de control să fie ridicate. Undeva, în stânga, cam la un kilometru distanţă, pe un tăpşan, se vedea un mic grup strângând un cort. Răzvan era de părere că acolo este, de fapt, punctul de control însă eu mă gândeam că ar putea fi doar nişte turişti. Răzvan s-a hotărât să dea o fugă într-acolo ca să verifice, în timp ce eu am rămas pe loc ca să studiez ce posibilităţi de a continua traseul către Padina ar mai fi existat din acel punct.
Mai erau mai puţin de 2 ore şi jumătate până la expirarea timpului de concurs şi ne resemnasem, în condiţiile date, cu ideea că nu vom reuşi să ne încadrăm în acel timp. Practic, am decis să ne schimbăm obiectivul, respectiv să căutăm variante de a ajunge, pe lumină şi în siguranţă, la Padina. Răzvan a plecat către grupul de pe tăpşanul îndepărtat iar eu mi-am verificat telefonul care îmi indica intrarea unui mesaj. Eliza mă anunţa că mă aşteaptă, împreună cu kinderii, la finish. Am sunat-o ca să-i spun că este posibil să ajungem destul de târziu, explicându-i situaţia în care ne aflam. Am simţit regretul în glasul ei dar, mai ales, mi-am imaginat dezamăgirea pe care o va resimţi Eva când nu mă va vedea venind către finish. Ştiam că, văzându-mă, îşi va dori să alerge de mână cu mine pe ultimii metri ai cursei, să trecem împreună linia de finish şi să primească ea medalia acordată de organizatori finisherilor. Faptul că acest lucru avea să nu se mai întâmple m-a întristat destul de mult şi era singurul care mă făcea să resimt regretul faptului că nu voi termina această cursă în baremul de timp.
După un timp, l-am văzut pe Răzvan ajungând lângă grupul de pe tăpşan, de unde părea că a început să gesticuleze şi parcă l-am auzit chiar strigând ceva, aşa că m-am gândit că ar fi cazul să mă îndrept într-acolo. După câteva minute am ajuns lângă el şi nu mică mi-a fost bucuria să constat că acolo erau arbitrii punctului de control care, într-adevăr, se pregăteau să ridice tabăra şi să plece. Mi-au lipit stick-ul de validare pe foaia de concurs iar Răzvan care se aşezase pe un izopren, m-a invitat şi pe mine să stau câteva clipe şi să mă odihnesc. "Oamenii spun că ar mai fi cam 2 ore până la Padina". 2 ore? M-am uitat la ceas: 17:56. Desigur, este vorba de 2 ore de alergat. "Cum 2 ore când avem de urcat până în Şaua Strunga?" întreb eu, derutat. "Ei spun că este un urcuş lejer, nu cum a fost coborârea asta." 2 ore.... îmi dau seama, în acel moment că, dacă ne mobilizăm un pic, avem toate şansele să terminăm cursa în baremul de timp. "Hai să-i dăm talpă!" îi spun sec lui Răzvan şi mă îndrept deja către poteca marcată cu dungă roşie: traseul către Şaua Strunga. "Nu mai vrei să te odihneşti puţin?" m-a întrebat. "Nu! Haide! Putem termina cursa asta în baremul de timp." Răzvan se uita la mine uimit de schimbarea bruscă de atitudine faţă de momentul în care ajunsesem în Poiana Guţanu dar nu a mai zis nimic şi am pornit împreună, pe traseu, în cel mai rapid ritm pe care ni-l permitea starea fizică. Deja în mintea mea prindea contur scena de final când, ajungând în baremul de timp, o voi lua pe Eva de mână, vom trece linia de sosire împreună iar ea va primi medalia de finisher. Deja o aveam în ochi pe Eliza încurajându-mă bucuroasă, cu Filip alături, şi mi-am spus că această scenă de final de cursă merită orice efort, oricât de mare, pentru a se înfăptui. I-am dat un mesaj scurt Elizei în care i-am spus că am găsit traseul şi putem ajunge în baremul de timp. Din acel moment, mintea mea s-a detaşat de durerile cumplite din picioare şi simţeam că am prins aripi.
Am început să tragem tare pe urcarea spre Şaua Strunga. Răzvan era în faţă şi dădea ritmul iar eu făceam tot ce îmi stătea în puteri ca să mă ţin după el. Cu siguranţă, dacă nu ar fi fost Răzvan Norocel în echipă cu mine, pe acel segment de drum m-aş fi deplasat mult mai încet. Dar aşa, mă forţam să mă ţin după el, să intru în ritmul lui şi să nu rămân în urmă. Într-o oră eram deja la ultimul post de control din Şaua Strunga. "În 45 de minute ajungeţi la Peştera." ne-a anunţat arbitrul de aici. Ştiam bine traseul. Ştiam că timpul era uşor nerealist dată fiind starea noastră de epuizare dar era ultimul hop. Era segmentul pe care trebuia să dăm totul pentru a ajunge nu în 45 de minute, dar măcar în 59 de minute pentru că era deja ora 19:00 (13 ore de la start). Am luat-o înainte şi am început să alerg, profitând de valea domoală care parcă nu-mi mai punea presiune atât de mare pe degetele de la picioare. "Aşa vrei să o ţinem până la sfârşit?" m-a întrebat Răzvan. "Da, doar aşa ajungem în baremul de timp." După o vreme, Răzvan s-a aşezat iar în faţă, când a simţit că am început să scad ritmul, şi am început să mă "agăţ" iar de el.
După 30 de minute în care am alergat într-un stil care l-a făcut pe Răzvan să exclame "Parcă suntem două babe care aleargă!", eram la Cabana Padina. "Mai avem 30 de minute, Răzvan! În 30 de minute trebuie să ajungem." i-am spus cu o voce pe care nu mi-o mai recunoşteam din cauza oboselii. "Ajungem!" mi-a răspuns sec, continuând să înainteze. La Padina am avut o mică problemă de orientare dar pe care am rezolvat-o repede întrebând nişte turişti de poteca ce duce spre Mânăstire. Am pornit-o pe malul unui râu pe care l-am traversat, la un moment dat, prin apă şi în scurt timp eram deja la bifurcaţia din Valea Horoabelor, de unde un drum urca spre peşteră iar altul spre mânăstire. Am urcat mai repede decât oricând scările către mânăstire, care străbat cheile ce o despart de peşteră iar la 19:45, după ceasul meu, am ieşit în drumul pietruit dintre Padina şi Peştera, de unde am pornit-o în cea mai mare viteză pe care ne-o permiteau ultimele puteri pe care le mai aveam, către linia de finish. Era ultimul kilometru dar fiecare pas îmi părea că durează o eternitate. Deja nu mai puteam să mă ţin după Răzvan care, înalt fiind, avea pasul mult mai lung şi încercam să-l mai strig, din când în când, să mă aştepte şi pe mine.
Când am ajuns în dreptul staţiei de telecabină, am văzut-o, ca prin vis, pe Eliza alături de Eva şi Filip şi am auzit-o încurajându-ne. Mi-am agăţat privirile de poarta de finish încercând să mă trag spre ea, cu ultimele urme de energie pe care le mai aveam. Tot ca prin vis i-am zărit chipul lui Filip, brăzdat de un zâmbet larg şi am văzut-o pe Eva alergând spre mine, i-am prins mânuţa într-a mea şi am început să alerg, spre linia de sosire, în ritmul ei. Răzvan era ceva mai în faţă şi s-a oprit înainte să treacă linia, pentru a mă aştepta ca să trecem împreună. Am trecut pe sub poartă cu senzaţia că totul este ireal. Fata cu medaliile s-a îndreptat către mine să-mi pună medalia la gât. "Nu! Daţi-i-o ei!" am spus, arătând spre Eva. În clipa aceea, se împlinea complet tot ceea ce m-a motivat să alerg în ultimele două ore şi mai simţeam doar că îmi dau lacrimile. M-am îmbrăţişat cu Răzvan, ne-am felicitat şi ne-am bucurat enorm, fără prea multe cuvinte pentru că nu mai aveam puterea să le rostim dar ştiam amândoi, la fel de mult, ce simţim şi ce înseamnă, pentru fiecare dintre noi, această reuşită. Am sărutat-o pe Eliza căreia îi voi fi mereu recunoscător pentru că a fost acolo unde trebuia, la final, cu Eva şi cu Filip, pentru a mă bucura de ceea ce visasem şi îmi doream să se întâmple, dar şi pentru faptul că discuţia la telefon cu ea, din Poiana Guţanu, a fost cea care a declanşat dorinţa de a termina această cursă. În clipa imediat următoare, după ce am realizat că totul s-a terminat cu bine şi am reuşit o performanţă care altă dată era doar un vis frumos, am simţit valul de durere care se instalase de mult în tot corpul meu, invadându-mă în toţi porii şi întregul corp mi-a fost cuprins de frisoane. Tremuram din toate încheieturile şi din toţi muşchii epuizaţi de atâta efort. M-am aşezat jos şi am lăsat toate aceste senzaţii, cenzurate în ultimele ceasuri, să-şi intre în drepturi.
Momentele de după...
Cea mai bună idee a organizatorilor a fost să ne dea pepene, la final. Mi s-a părut a fi cea mai potrivită modalitate de alimentare şi hidratare în acelaşi timp. Nu mi-am dorit să beau apă, în ciuda deshidratării, cât am simţit nevoia să mănânc din acele felii de pepene care răspundeau tuturor nevoilor pe care le aveam în acel moment. Pepenele acela roşu, copt, dulce şi zemos, mi-a potolit atât foamea cât şi setea iar aroma lui din acele clipe mi s-a înfipt adânc în memorie.
După câteva minute bune de odihnă în spatele liniei de sosire, m-am despărţit de Răzvan şi am pornit-o cu Eliza, Eva şi Filip, foarte încet şi cu toată gama de dureri după mine, spre mânăstire. Dezechiparea a fost foarte dificilă iar aspectul picioarelor, în special al degetelor mari, când am dat şosetele jos, nu mi-a inspirat nimic bun. Am făcut un duş care nu doar că nu m-a relaxat, dar mi s-a părut chinuitor prin senzaţiile de usturime de la nivelul picioarelor. Şi, de parcă nu alergasem cu câteva zeci de minute în urmă, acum orice pas era extrem de dificil şi aveam neapărat nevoie de un punct de sprijin în plus pentru a mă deplasa. Am băut o porţie zdravănă de lapte cald şi m-am întins în pat sperând că voi adormi şi mă voi odihni. Numai că durerea din picioare era atât de prezentă încât nu am reuşit decât mult după jumătatea nopţii să aţipesc un pic. Aveam frisoane, simţeam nevoia să stau învelit, dar nu suportam senzaţia atingerii păturii pe picioare pentru că îmi provoca o şi mai mare durere. Iar ca să mă întorc de pe o parte pe alta, aveam nevoie de un întreg ritual în care baza era exclusiv în mâini.
Duminică, adică următoare zi după cursă, cred că arătam ca cineva care învaţă pentru prima oară să meargă. Nu aveam niciun pic de stabilitate pe propriile mele picioare iar orice schimbare de nivel, în sus sau în jos, era însoţită de chinuri şi dureri cumplite. Am avut inspiraţia să-mi iau sandale la mine - singurul articol de încălţăminte pe care l-am putut folosi pentru că degetele mele nu suportau atingerea a absolut nimic. Această stare de fapt s-a prelungit, cu foarte mici diferenţe, până miercuri când am început să resimt primele ameliorări notabile însă tot am emoţii legate de starea ungiilor mele de la picioare a căror culoare continuă să fie vineţie.
Concluzii...
În primul rând, sunt convins că am reuşit să termin această cursă extrem de dificilă, tocmai datorită formatului său, adică alergarea în echipă. În al doilea rând, cred că am avut o mare şansă să alerg alături de Răzvan Norocel, cel care de multe ori m-a tras după el. Cred că, dacă ar fi fost în echipă cu un alergător mai bun decât mine, ar fi terminat cursa mult mai repede. De aceea, trebuie să-i mulţumesc întrucât fără un coechipier ca el terminarea cursei în baremul de timp ar fi fost aproape imposibilă. Iar în al treilea rând, faptul că am reuşit, după doar un an de alergare, să termin acest maraton, înseamnă că se poate. Oricine îşi poate îndeplini un vis, orcât de nebunesc şi imposibil ar putea să pară la început.
Apoi mai era și problema antrenamentelor specifice: timpul scurt (o lună) în care se interpunea și un concediu cu un sejur în Grecia, de 7 zile, dar și imposibilitatea de a mai organiza vreo ieșire la munte, între timp. Aveam la îndemână doar sala de fitness și stadionul. Am încropit un program de antrenament care presupunea sesiuni mai lungi, cu mult cardio, în special pe eliptică și ergometru pentru a pune mai multă presiune pe musculatura picioarelor în regim de anduranță, cu sesiuni de alergare mai lungi și mai lente... Nu mă interesa viteza, mă interesa doar menținerea unui anumit nivel de efort pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Din păcate, programul de la serviciu plus problemele de acasă nu mi-au permis susținerea unor sesiuni de antrenament atât de lungi pe cât mi-aș fi dorit eu. Apoi sejurul din Grecia a însemnat aproape o săptămână de pauză pentru că, deși îmi planificasem altceva, nu am reușit să ies decât la o singură sesiune de alergare de 18 km care a inclus multe pante pentru că s-a desfășurat pe o șosea de munte. În ultimele 2 săptămâni am intensificat antrenamentele și am ajuns să fac chiar și 2 sesiuni/zi, însă tot simțeam că sunt departe de forma la care ar fi trebuit să ajung pentru a susține o cursă de genul celei la care urma să particip. Au fost multe momentele în care am vrut să renunț la înscriere și să o cedez altcuiva, considerând că este, totuși, o nebunie prea mare participarea mea la acest maraton în condițiile în care îmi era evident că nu sunt suficient de pregătit.
În pofida tuturor dilemelor și frământărilor, în dupăamiaza zilei de vineri, 17 iulie, m-am îmbarcat în mașină alături de obișnuita gașcă (Eliza, Eva și Filip) și am pornit-o spre Mânăstirea Peștera Ialomiței unde aveam rezervată cazare. Am ajuns mai devreme decât în celelalte 7 ocazii din acest an în care am plecat cu familia, din București, pentru a participa la vreo cursă și, după ce ne-am luat camera în primire, am urcat la Stația de telecabină unde m-am întâlnit cu Răzvan Norocel pentru a ne ridica kitul de concurs și a mai pune la punct unele detalii legate de cursa de a doua zi. De la cortul celor de la Sponser mi-am mai completat proviziile cu vreo 2 geluri energizante, 2 batoane proteice și 2 doze de magneziu care s-au adăugat cutiei de 400 de grame de Vitalade Sport Drink Powder și dozelor de L-Carnitine pe care le adusesem în bagaj, de la București. Fata care ne-a înmânat kitul de participare a insistat ca, a doua zi, la start, să avem la noi tot echipamentul obligatoriu prevăzut în Regulament: trusă de prim-ajutor, folii de supraviețuire, recipiente pentru apă, pantaloni lungi, bluze cu mâneci lungi, căciuli, mănuși, geci și lanterne frontale. Aveam senzația că plec, mai degrabă, într-o expediție decât într-o tură de alergare montană și deja îmi făceam probleme gândindu-mă cât bagaj trebuie să car cu mine pe parcursul celor 45 de km.
După o masă consistentă, ne-am retras în cameră unde mi-am pregătit, pe îndelete, rucsacul de cursă și echipamentul pentru a doua zi. Noaptea a trecut liniștită, cu un somn bun însă cam scurt pentru că m-am trezit la ora 4.00 ca să am timp să mă dezmorțesc complet și să ajung în zona de start cu suficient timp înainte de plecare astfel încât să nu fiu în criză de timp. Cerul era complet senin și anunța - la fel ca și prognozele meteo - o zi însorită și lipsită de fenomene meteorologice.
Pe la 5.30 m-am întâlnit cu Răzvan în zona de start unde am fost supuși unui control riguros din partea organizatorilor care au verificat în detaliu tot echipamentul înscris în regulament. Mă simțeam ca în aeroport, la controlul de securitate și chiar am răsuflat ușurat când m-am văzut trecut în țarcul de start. Iar acum, ca să răspund unei întrebări pe care mi-a pus-o amicul meu, George Vescan (psiholog), la două zile după cursă, pot spune că, înaintea startului, m-am simțit ușor pierdut în fața perspectivei celor 45 de km de traseu montan pe care trebuia să-i parcurg în acea zi.
La ora 6.00 fix s-a dat startul. Am pornit-o într-un ritm mai lent decât în urmă cu o lună, la Atinge Omu, pe același traseu care, până în vârful Omu, era comun cu cel parcurs la cursa din 13 iunie. Nu vroiam să forțez deloc și singurul gând pe care îl aveam în minte era să-mi conserv cât mai bine energia pentru ceea ce avea să vină pe parcursul întregii zile. Primul timp intermediar - cel de la Vf. Omu, de 2 ore - nu-mi crea niciun fel de emoții pentru că era același ca la Atinge Omu iar atunci reușisem să urc în mai puțin de 90 de minute. Acum nu-mi propuneam decât să nu depășesc 120 de minute și să ajung cât se poate de odihnit sus. Răzvan a pornit ceva mai avântat și se tot uita, disperat, în urmă, după mine, dorindu-și, probabil, să urcăm ceva mai rapid. Ne-am regrupat după 7 km de la start, în vârf unde era și primul punct de control la care am ajuns în timpul de 1h:35min.După o pauză scurtă de hidratare și alimentare, am pornit în cea mai lungă coborâre a zilei, de peste 1500m D- și vreo 8 km lungime, prin Valea Cerbului. Coborârile au fost, până acum, principalul meu atuu și speram să scot aici un timp de 1h-1,5h. Cunoșteam bine poteca și știam că probleme sunt până pe la altitudinea de 2000 m unde panta se mai domolea și dispărea grohotișul, după care aș fi putut să dau drumul la picioare și să cresc mult viteza. Numai că lucrurile nu au stat chiar așa și, în realitate, după porțiunea de abrupt al versantului, degetele de la picioare mă dureau îngrozitor de mult și nu reușeam să cresc deloc viteza. Alergam lent, scrâșnind din dinți de durere, ghemuindu-mi degetele în pantofi pentru a le mai feri de presiune. Răzvan se depărtase destul de mult, gândindu-se că oricum aveam să-l prind din urmă pentru că și el știa că eu stau bine pe coborâre, după cum decurseseră lucrurile la Atinge Omu. La fel știam și eu numai că, de această dată, socoteala de acasă nu prea s-a potivit. Am alergat destul de încet până în Poiana Coștila de unde am intrat pe o curbă de nivel pe care am părăsit-o la un moment dat pentru a intra pe o nouă coborâre foarte abruptă din care nu-mi mai aduc aminte decât scrâșnetul dinților și stelele verzi care animau peisajul pe care îl percepeam. Mi-am spus atunci că pantofii mei Haglofs sunt mereu plini de surprize neplăcute, în ciuda faptului că talpa este de departe una dintre cele mai performante, asigurând o foarte bună aderență și o excelentă stabilitate a piciorului.
"Păi nu am plecat" îmi răspune calm omul. "Te aşteptam."
"Şi unde eşti?" îl întreb consternat, uitându-mă în jur.
"La toaletă. Stai că ies acum". Şi, într-adevăr, apare imediat din zona toaletelor de la cabană.
"Poftim, uitaţi-l! Nu a plecat, vine de la toaletă." le-am spus, revoltat, arbitrilor.
"A....! Bine, dar staţi şi voi împreună că altfel, ştiţi regulamentul: trebuie să vă descalificăm". Îmi venea să le spun că regulamentul nu trebuie, probabil, aplicat şi la toaletă dar eram prea preocupat să-mi relaxez degetele de la picioare înainte de a începe cea mai lungă ascensiune a zilei: Gura Diham - Poiana Izvoarelor - Pichetul Roşu - Prepeleac - Bucşoiu - Omu: peste 1500 m D+ şi aproximativ 11-12 km lungime.
La ora 13:50, adică după aproape 8 ore de la start, băteam palma cu Răzvan pe vârful Bucşoiu. Eu rămăsesem complet fără apă dar Răzvan a împărţit cu mine ceea ce mai avea în burduful lui având în vedere că vârful Omu - unde era următorul punct de hidratare - nu era chiar departe.Mai aveam o oră şi 10 minute la dispoziţie pentru a ne încadra în al doilea barem intermediar de timp în care trebuia să ajungem pe vârful Omu. De la Bucşoiu la Omu părea a fi o aruncătură de băţ însă cele două vârfuri sunt separate de o şa stâncoasă pe care se coboară destul de mult apoi se urcă la fel de mult până aproape de staţia meteo de la Omu. La 14:00 am plecat de pe Bucşoiu şi, cu 20 de minute înainte de a expira baremul de timp, eram la punctul de control de la Cabana Omu. Aici am decis că este momentul să-mi relaxez puţin picioarele care mă dureau îngrozitor, aşa că m-am aşezat pe iarbă, m-am descălţat şi am început să-mi masez tălpile.
Ne-am refăcut provizia de apă, eu am luat şi cea de-a doua doză de magneziu pe care o aveam în bagaj şi am pornit spre Doamnele de unde urma să ne încadrăm pe o coborâre lină pe Pichetul Grăniceresc pentru o bună bucată de drum, cum credeam eu. Numai că, la refugiu din Şaua Bătrâna am avut o surpriză. Neplăcută! De acolo urma să ne încadrăm într-o coborâre foarte abruptă până în Poiana Guţanu aflată la 700 de metri mai jos ca diferenţă de nivel. În acel moment am realizat că traseul până la finish nu avea să fie atât de roz pe cât îl bănuisem eu iar timpul care ne mai rămăsese la dipoziţie pentru a termina cursa în barem, era destul de scurt raportat la condiţiile de deplasare şi la starea noastră fizică. Ne uitam spre hăul care se căsca sub noi până în Poiana Guţanu iar eu unul, sincer să fiu, m-am gândit foarte serios la abandon în acel moment. Degetele de la picioare mă dureau într-un fel pe care nu-l mai simţisem niciodată şi nu mă mai simţeam în stare să mai parcurg o asemenea coborâre. Mai mult, ei urma să-i succeadă, evident, o urcare, până în Şaua Strunga de aproximativ 400-500 de metri diferenţă de nivel, conform hărţii. Nu ştiam dacă, pentru acel segment, voi mai avea la picioare vreo grupă de muşchi validă, care să mă ajute să urc. Şi nu ştiam dacă tot acel efort mai are vreun rost. De fapt, nu prea îi mai înţelegeam acel rost.
Răzvan nu a stat însă prea mult pe gânduri şi a spus scurt: "Hai!" după care s-a avântat pe poteca ce se ducea spre hăul de sub noi. Resemnat, l-am urmat, fără pic de entuziasm şi angajament. În scurt timp am început să resimt senzaţiile extrem de acute de la nivelul degetelor picioarelor, determinate de coborâre. Testam toate unghurile posibile în care puteam călca astfel încât să-mi protejez cât mai bine degetele de la picioare. Totul s-a transformat într-un adevărat infern atunci când panta abruptă s-a acoperit cu un grohotiş alunecos şi instabil. De alergat nici nu se punea problema iar menţinerea echilibrului ţinea mai mult de noroc, în condiţiile în care nici muşchii nu mă mai ajutau deloc. A fost o coborâre lungă, grea, istovitoare şi demoralizantă. Am resimţit din plin lipsa beţelor de trekking, mai ales atunci când o echipă mixtă, plecată în urma noastră de la Omu, ne-a depăşit şi am văzut cât de multă stabilitate le asigurau celor doi, perechile de beţe pe care le aveau. Momentul culminant a fost cel în care, ajunşi în Poiana Guţanului, nu am găsit punctul de control în locul indicat pe harta iar săgeţile cu marcajele turistice arătau altceva faţă de hartă. Ne gândeam că arbitri plecaseră deja pentru că cei de la Omu ne avertizaseră că, după expirarea baremului de timp, există posibilitatea ca celelalte puncte de control să fie ridicate. Undeva, în stânga, cam la un kilometru distanţă, pe un tăpşan, se vedea un mic grup strângând un cort. Răzvan era de părere că acolo este, de fapt, punctul de control însă eu mă gândeam că ar putea fi doar nişte turişti. Răzvan s-a hotărât să dea o fugă într-acolo ca să verifice, în timp ce eu am rămas pe loc ca să studiez ce posibilităţi de a continua traseul către Padina ar mai fi existat din acel punct.
Mai erau mai puţin de 2 ore şi jumătate până la expirarea timpului de concurs şi ne resemnasem, în condiţiile date, cu ideea că nu vom reuşi să ne încadrăm în acel timp. Practic, am decis să ne schimbăm obiectivul, respectiv să căutăm variante de a ajunge, pe lumină şi în siguranţă, la Padina. Răzvan a plecat către grupul de pe tăpşanul îndepărtat iar eu mi-am verificat telefonul care îmi indica intrarea unui mesaj. Eliza mă anunţa că mă aşteaptă, împreună cu kinderii, la finish. Am sunat-o ca să-i spun că este posibil să ajungem destul de târziu, explicându-i situaţia în care ne aflam. Am simţit regretul în glasul ei dar, mai ales, mi-am imaginat dezamăgirea pe care o va resimţi Eva când nu mă va vedea venind către finish. Ştiam că, văzându-mă, îşi va dori să alerge de mână cu mine pe ultimii metri ai cursei, să trecem împreună linia de finish şi să primească ea medalia acordată de organizatori finisherilor. Faptul că acest lucru avea să nu se mai întâmple m-a întristat destul de mult şi era singurul care mă făcea să resimt regretul faptului că nu voi termina această cursă în baremul de timp.
După un timp, l-am văzut pe Răzvan ajungând lângă grupul de pe tăpşan, de unde părea că a început să gesticuleze şi parcă l-am auzit chiar strigând ceva, aşa că m-am gândit că ar fi cazul să mă îndrept într-acolo. După câteva minute am ajuns lângă el şi nu mică mi-a fost bucuria să constat că acolo erau arbitrii punctului de control care, într-adevăr, se pregăteau să ridice tabăra şi să plece. Mi-au lipit stick-ul de validare pe foaia de concurs iar Răzvan care se aşezase pe un izopren, m-a invitat şi pe mine să stau câteva clipe şi să mă odihnesc. "Oamenii spun că ar mai fi cam 2 ore până la Padina". 2 ore? M-am uitat la ceas: 17:56. Desigur, este vorba de 2 ore de alergat. "Cum 2 ore când avem de urcat până în Şaua Strunga?" întreb eu, derutat. "Ei spun că este un urcuş lejer, nu cum a fost coborârea asta." 2 ore.... îmi dau seama, în acel moment că, dacă ne mobilizăm un pic, avem toate şansele să terminăm cursa în baremul de timp. "Hai să-i dăm talpă!" îi spun sec lui Răzvan şi mă îndrept deja către poteca marcată cu dungă roşie: traseul către Şaua Strunga. "Nu mai vrei să te odihneşti puţin?" m-a întrebat. "Nu! Haide! Putem termina cursa asta în baremul de timp." Răzvan se uita la mine uimit de schimbarea bruscă de atitudine faţă de momentul în care ajunsesem în Poiana Guţanu dar nu a mai zis nimic şi am pornit împreună, pe traseu, în cel mai rapid ritm pe care ni-l permitea starea fizică. Deja în mintea mea prindea contur scena de final când, ajungând în baremul de timp, o voi lua pe Eva de mână, vom trece linia de sosire împreună iar ea va primi medalia de finisher. Deja o aveam în ochi pe Eliza încurajându-mă bucuroasă, cu Filip alături, şi mi-am spus că această scenă de final de cursă merită orice efort, oricât de mare, pentru a se înfăptui. I-am dat un mesaj scurt Elizei în care i-am spus că am găsit traseul şi putem ajunge în baremul de timp. Din acel moment, mintea mea s-a detaşat de durerile cumplite din picioare şi simţeam că am prins aripi.
Am început să tragem tare pe urcarea spre Şaua Strunga. Răzvan era în faţă şi dădea ritmul iar eu făceam tot ce îmi stătea în puteri ca să mă ţin după el. Cu siguranţă, dacă nu ar fi fost Răzvan Norocel în echipă cu mine, pe acel segment de drum m-aş fi deplasat mult mai încet. Dar aşa, mă forţam să mă ţin după el, să intru în ritmul lui şi să nu rămân în urmă. Într-o oră eram deja la ultimul post de control din Şaua Strunga. "În 45 de minute ajungeţi la Peştera." ne-a anunţat arbitrul de aici. Ştiam bine traseul. Ştiam că timpul era uşor nerealist dată fiind starea noastră de epuizare dar era ultimul hop. Era segmentul pe care trebuia să dăm totul pentru a ajunge nu în 45 de minute, dar măcar în 59 de minute pentru că era deja ora 19:00 (13 ore de la start). Am luat-o înainte şi am început să alerg, profitând de valea domoală care parcă nu-mi mai punea presiune atât de mare pe degetele de la picioare. "Aşa vrei să o ţinem până la sfârşit?" m-a întrebat Răzvan. "Da, doar aşa ajungem în baremul de timp." După o vreme, Răzvan s-a aşezat iar în faţă, când a simţit că am început să scad ritmul, şi am început să mă "agăţ" iar de el.După 30 de minute în care am alergat într-un stil care l-a făcut pe Răzvan să exclame "Parcă suntem două babe care aleargă!", eram la Cabana Padina. "Mai avem 30 de minute, Răzvan! În 30 de minute trebuie să ajungem." i-am spus cu o voce pe care nu mi-o mai recunoşteam din cauza oboselii. "Ajungem!" mi-a răspuns sec, continuând să înainteze. La Padina am avut o mică problemă de orientare dar pe care am rezolvat-o repede întrebând nişte turişti de poteca ce duce spre Mânăstire. Am pornit-o pe malul unui râu pe care l-am traversat, la un moment dat, prin apă şi în scurt timp eram deja la bifurcaţia din Valea Horoabelor, de unde un drum urca spre peşteră iar altul spre mânăstire. Am urcat mai repede decât oricând scările către mânăstire, care străbat cheile ce o despart de peşteră iar la 19:45, după ceasul meu, am ieşit în drumul pietruit dintre Padina şi Peştera, de unde am pornit-o în cea mai mare viteză pe care ne-o permiteau ultimele puteri pe care le mai aveam, către linia de finish. Era ultimul kilometru dar fiecare pas îmi părea că durează o eternitate. Deja nu mai puteam să mă ţin după Răzvan care, înalt fiind, avea pasul mult mai lung şi încercam să-l mai strig, din când în când, să mă aştepte şi pe mine.
Momentele de după...
Cea mai bună idee a organizatorilor a fost să ne dea pepene, la final. Mi s-a părut a fi cea mai potrivită modalitate de alimentare şi hidratare în acelaşi timp. Nu mi-am dorit să beau apă, în ciuda deshidratării, cât am simţit nevoia să mănânc din acele felii de pepene care răspundeau tuturor nevoilor pe care le aveam în acel moment. Pepenele acela roşu, copt, dulce şi zemos, mi-a potolit atât foamea cât şi setea iar aroma lui din acele clipe mi s-a înfipt adânc în memorie.
Duminică, adică următoare zi după cursă, cred că arătam ca cineva care învaţă pentru prima oară să meargă. Nu aveam niciun pic de stabilitate pe propriile mele picioare iar orice schimbare de nivel, în sus sau în jos, era însoţită de chinuri şi dureri cumplite. Am avut inspiraţia să-mi iau sandale la mine - singurul articol de încălţăminte pe care l-am putut folosi pentru că degetele mele nu suportau atingerea a absolut nimic. Această stare de fapt s-a prelungit, cu foarte mici diferenţe, până miercuri când am început să resimt primele ameliorări notabile însă tot am emoţii legate de starea ungiilor mele de la picioare a căror culoare continuă să fie vineţie.
Concluzii...
Această cursă - primul meu maraton montan - reprezintă un vis împlinit. Desi la ora la care scriu aceste rânduri nu mai vreau să aud de alergare şi nu mă gândesc să mă mai înscriu prea curând la un maraton montan, totusi stiu că, mai devreme sau mai târziu, voi mai participa la astfel de curse. Nu am renunţat nicidecum la ideea ca anul viitor să merg la Maratonul Olimpului, de exemplu. Iar în octombrie vreau neapărat să parcurg si maratonul pe plat, la International Bucharest Marathon, pentru a avea bifate, în palmaresul meu personal, toate tipurile de curse cu excepţia ultramaratoanelor cu privire la care nu ştiu dacă voi lua prea curând o decizie.
Nu în ultimul rând, aş reda aici o idee exprimată de Răzvan Norocel la finalul celor 45 de km: "O asemenea cursă te schimba definitiv. Maine vom fi alti oameni". Cu siguranţă că are dreptate. O asemenea performanţă, un asemenea efort extrem care se manifestă nu doar în plan fizic ci şi în toate planurile conştiinţei, nu are cum să nu lase o amprentă definitivă asupra personalităţii unui om. Rămâne să văd ce anume a schimbat, în străfundurile mele, cursa de 45 km de la Marathon 7500.
Peste mai puţin de o lună merg la X2, în munţii Făgăraş. Apoi, în septembrie, sper să ajung la Ciucaş X3, proba de semimaraton. În octombrie, cu siguranţă voi încerca să termin Maratonul de la Bucuresti. Iar după aceste 3 curse ma voi gândi foarte serios la ce voi face în continuare, către ce tipuri de curse mă voi îndrepta. Deocamdată nu vreau decât să mă odihnesc, să mă refac, aştept cu nerăbdare să petrec un weekend liniştit la mare, apoi de luni voi relua antrenamentele pentru ceea ce mai am de facut în acest an.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.