Pe măsură ce evenimentul se apropia, creşteau şi emoţiile mai ales că, între atâtea curse montane la care am participat în acest an (nu mai puţin de 9), nu prea am mai avut timp să mă pregătesc aşa cum se cuvine pentru o astfel de probă. Mai mult, oboseala acumulată după cele 12 curse la care am participat în primele 9 luni ale anului 2015 (fără discuţie, o nebunie pe care nu o voi mai repeta în anii care vor urma) o resimţeam tot mai acut aşa că am fost indecis până aproape în ultima clipă în ceea ce priveşte participarea la acest maraton. Însă, cu toată oboseala, parcă m-aş fi dus, totuşi, să alerg la prima ediţie Iezer Run (26 septembrie - proba de 30 km) sau la Maraton Piatra Craiului (3 octombrie) dar, cum apucasem să mă înscriu deja, cu mult timp înainte, la cursa de la Bucureşti m-am gândit că ar fi cazul să încerc să-mi îndeplinesc acest vis vechi de un an de zile cu o valoare profund simbolică pentru mine. Chiar dacă gheaţa celor 42 de km fusese spartă la Maratonul 7500 din Bucegi, nu aveam încă, pe deplin, sentimentul acela de satisfacţie al unui vis împlinit.
În cele două săptămâni rămase după semimaratonul de la RunFest, acolo unde am luat contact în modul cel mai brutal cu lipsa antrenamentelor de alergare pe plat şi unde m-am surprins singur cu timpul foarte slab pe care am reuşit să-l scot, am încercat să "îngraş porcul în ajun" cum se spune. Ştiam că nu este o reţetă de succes dar, în definitiv, fiind primul meu "42" pe asfalt, nu mi-am propus ca obiectiv altceva decât să termin în baremul de timp de 6 ore. De fapt, poate chiar în 5 ore. Sau în 4,5 ore? Ok, hai să nu-mi forţez norocul - am gândit - şi să încerc să mă încadrez în 5 ore. Nu m-am antrenat suficient, aşa încât nu are rost să visez la fapte de eroism care să se termine cu vreo accidentare serioasă. 5 ore înseamnă un pace de aproximativ 7min./km, adică un ritm mai mult decât lejer, în care, teoretic, nu am cum să nu pot rămâne până la final. Căutând pe net, am văzut că există şi un pacemaker de 5 ore, aşa încât nu doar că aveam să alerg într-un ritm în care singura grijă care mi-ar mai fi rămas era doar cum să-mi omor timpul în cele 5 ore, dar puteam să o fac şi într-un grup în care, mai cu o glumă, mai cu o vorbă, cursa ar fi putut trece mai uşor.
O a treia strategie pe care mi-am propus-o ţinea de alimentare şi hidratare. Urma să-mi iau la mine 2 geluri şi 2 doze de magneziu. Un shot energizant la începutul cursei, după care gel la km 15, magneziu la km 21, gel la km. 30 si magneziu la km. 35. Pe partea de hidratare mi-am propus să beau apă, la fiecare aproximativ 3 km şi cate o porţie de băutură izotonică la fiecare aproximativ 6 km, în funcţie de distribuţia punctelor de hidratare pe traseu. Nu în ultimul rând aveam stabilită şi o strategie pentru menţinerea unui pace constant: mp3 playerul în care aveam încărcată muzică la un bpm de 170-180, adică exact cadenţa specifică alergărilor lungi. Această metodă îşi dovedise eficienţa şi în trecut, ori de câte ori am folosit-o.
Într-una dintre zilele care au precedat cursa, am schimbat câteva cuvinte, pe facebook, cu Mihai Pantis, pacemakerul de 5:00. I-am spus că sunt la primul maraton, că urmează să alerg alături de el şi m-a sfătuit să menţin ritmul până în partea a doua a cursei când, în funcţie de cum mă voi simţi, aş putea accelera pentru a termina mai repede. Era o soluţie de a aborda cursa care îmi convenea foarte mult mai ales că eram familiarizat cu ea de la celelalte curse de plat pe care le mai parcursesem în trecut.
Ca echipament, am decis să mă încalţ cu pantofii mei de plat - Adidas Gateway 2m. Asicsii nu-i mai folosesc decât la antrenamente pentru că sunt cam terminaţi. În rest, şosete cu compresie pentru gambe, pantaloni stretch Kalenji, un tricou tehnic Adidas primit la Semimaratonul Bucuresti din luna mai şi şapca Salomon pentru soare. Vremea se anunţa a fi frumoasă şi singura emoţie pe care o aveam, din acest punct de vedere, era legată de soarele amiezii care mă temeam că ar putea să-mi facă unele neplăceri. Dar, cum la Bucureşti punctele de hidratare sunt foarte multe, speram să nu sufăr prea mult din cauza soarelui.
Cu o zi înainte de cursă, adică sâmbătă, m-am simţit foarte rău. O migrenă nemiloasă şi o stare generală de extenuare a cam dat cu mine de pământ şi devenisem foarte neîncrezător cu privire la şansa mea de a mai alerga a doua zi. Am încercat să mă odihnesc, am ieşit în parc cu copiii şi cu Eliza, dupăamiază am şi moţăit un pic dar starea de rău a persistat până seara, târziu. A doua zi m-am trezit la ora 6.00. Mi-am verificat pulsul (45 bpm), tensiunea (11,5 cu 6), mi-am autoevaluat rapid starea generală şi m-am bucurat să constat că sunt ok. Migrena dispăruse şi aveam un tonus bun aşa că am mâncat rapid o banană, m-am hidratat bine, m-am echipat şi am plecat agale către metrou.
Atmosfera din Piaţa Constituţiei era una de mare sărbătoare care nu avea cum să nu te motiveze, indiferent în ce stare de spirit te-ai fi aflat. Spre dezamăgirea mea, nu am reuşit să zăresc pe absolut nimeni dintre cei cunoscuţi dar nu e un lucru de mirare având în vedere că acolo erau adunate mai multe mii de persoane. Mi-am ocupat locul în sectorul de start în care eram repartizat, alături de Mihai Pantiş şi echipa lui de pacemakeri, adică undeva la coada întregului pluton de 7 sau 8 mii de alergători. Mihai ne-a dat câteva explicaţii cu privire la modul în care va decurge cursa alături de el apoi am aşteptat momentul startului. A durat aproape 7 minute de la start şi până în momentul în care am reuşit să trecem pe sub poarta de start.
Am început într-un ritm foarte lent din cauza mulţimii uriaşe şi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra masei enorme de oameni care aleargă în momentul în care am făcut stânga, pe lângă Palatul Parlamentului, pe Calea 13 septembrie: prima pantă a zilei. Am încercat să rămân lângă Mihai dar, după primul kilometru, mi-am dat seama că îmi este foarte dificil să rămân la acel ritm de 7 min./km si am început să avansez spre o zona de ritm ceva mai familiară mie: 6:15-6:30 min./km. Dacă a fost o decizie bună sau nu urma să aflu ceva mai târziu, după jumătatea cursei.
Atmosfera din jur continua să rămână foarte motivantă şi după vreo 5 km, când am intrat pe Calea Victoriei iar încurajările veneau de peste tot, de la publicul aflat în număr mare pe trotuare. Mă simţeam bine şi mă bucuram pe deplin de o cursă pe care o continuam într-un ritm destul de lejer. Depăşisem deja şi pacemakerii de 4:45 şi mă îndreptam deja spre cei de 4:30, gândindu-mă că am şanse mari să termin cursa cu 30 de minute mai repede decât îmi propusesem. Pe la kilometrul 18 am avut un deja-vu văzându-i pe destul de mulţi semimaratonişti schimbând pasul de alergare cu cel de mers. Îmi aduceam aminte de primul meu semimaraton, de acum un an când, în acelaşi punct, şi eu eram suficient de obosit încât mă tenta foarte mult să încep să merg. Acum însă mi se părea destul de ciudată această imagine în condiţiile în care eu nici nu mă apropiasem încă de jumătatea cursei mele. După ce am intrat a doua oară pe 13 septembrie, l-am văzut pe Călin Novăcescu, aflat deja la kilometrul 24 (adică la vreo 6 km in fata mea) cum zbura pe coborâre.
La km 19 ne-am despărţit de semimaratonişti şi, implicit, de imaginea demotivantă a celor care mergeau. Eu mă bucuram doar că mă apropii de jumătatea cursei şi că rămâneam, în continuare, în plasa pacemakerilor de 4:30.
Kilometrul 21. Acum un an, la semimaraton, când am ajuns la km 18 am încercat o emoţie foarte puternică pentru că, din acel moment alergam, cu fiecare pas, cea mai lungă distanţă din toată viaţa mea de până atunci. Acum, deşi eram într-o situaţie asemănătoare, nu mai simţeam emoţie ci doar bucuria că intram pe cel de-al doilea segment de distanţă din strategia pe care mi-o stabilisem aşa cum am povestit mai sus. Distanţa până la Piaţa Muncii nu mi se părea prea lungă mai ales că segmentul dintre Palatul Parlamentului şi Piaţa Muncii îl mai alergasem şi la cursele anterioare din Bucureşti şi îmi era foarte familiar. Ritmul era bun, în continuare, deşi mi se făcea sete din ce în ce mai des. Îmi luasem deja dozele de magneziu şi gel şi căutam să mă hidratez cât mai bine aproape la fiecare punct de pe traseu. De la kilometrul 23 mi-am pus şi căştile mp3-ului pe urechi pentru că începusem să am nişte variaţii de ritm care ştiam că nu au cum să-mi facă bine. În felul acesta, mi-am intrat într-un ritm pe care l-am dus aproape constant până în Piaţa Muncii, dar am rămas ceva mai în urma pacemakerilor de 4:30 însă nu-mi făceam griji pentru că simţeam că am resurse să recuperez distanţa, la un moment dat.
Atingerea punctului de la kilometru 30 a fost unul de mare bucurie pentru mine, ştiind că intram pe cel de-al 3-lea segment de 10 km. Totuşi, acea bucurie nu s-a reflectat şi în plan fizic unde simţeam că începe să se rupă ceva. Mi-am dat seama că am început să îmi târâi picioarele pentru că loveam, din când în când, asfaltul cu talpa atunci când duceam piciorul în faţă. Da, picioarele îmi erau grele şi la nivelul coapselor începusem să simt cum îmi umblă ceva prin muşchi. Cunoşteam senzaţia şi ştiam ce anunţă. Mai trecusem prin aşa ceva la "7500" şi eram pregătit, psihic, să fac faţă unor contracturi şi să alerg cu ele până la final. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că mi-ar fi prins bine şi nişte compresii pe coapse, aşa cum aveam la gambe care erau, în continuare, în regulă. Am scăzut destul de mult ritmul aşa încât am rămas mult în urma pacerilor de 4:30.
Totuşi, după ce am întors din Bulevardul Chişinău şi am intrat pe aleea spre Stadionul Naţional, s-a întâmplat ceva cu ischiogambierii piciorului meu stâng. Ceva ce nu avea legătură cu contracturile musculare pe care le aşteptam fără prea multe emoţii. Pur şi simplu am simţit că mi se blochează muşchiul, în întregime. Am micşorat mult ritmul încercând să controlez senzaţia. Când s-a mai diminuat ceea ce simţeam acoolo, am încercat să revin la ritmul anterior dar m-a străfulgerat o durere intensă în întreaga coapsă stângă şi pur şi simplu mi-a fost imposibil să mai fac flexia posterioară a gambei. Piciorul mi-a rămas drept şi a trebuit să mă opresc pentru câteva secunde pentru că mi se întunecase şi vederea din cauza durerii. Am încercat un stretching uşor şi mi-am masat coapsa apoi am început să merg. M-am bucurat să constat că pot păşi aşa că am mărit uşor viteza până când am reintrat în pasul de alergare. După câteva momente, muşchiul mi s-a blocat încă o dată şi o nouă durere mi-a străfulgerat în toată coapsa de am simţit cum mă trec, instantaneu, toate apele. Dinnou stretching uşor, masaj şi pas de mers. Pacerii de 4:45 au trecut pe lângă mine mai departe. Pierdusem destul de mult timp şi am decis să reiau mersul rapid şi să mai las să treacă ceva timp până să reiau pasul de alergare. Am reintrat pe Bulevadrul Basarabia după ce am înconjurat Arena şi am reluat pasul de alergare într-un ritm lent, de 7:15-7:30 si am văzut că situaţia rămâne sub control. Apoi am încercat să cobor sub 7:00 dar la 6:45 un nou blocaj şi o nouă senzaţie de durere acută m-au ţintuit în loc. Era clar că trebuie să renunţ la orice ambiţie legată de timp şi să îmi păstrez resursele pentru a termina cu bine cursa.
Cel mai important este faptul că, în toate acele momente, nu mi-a trecut nicio clipă prin cap ideea că aş putea abandona cursa. Singura mea problemă era legată de faptul că pierd şansa de a o termina cu un timp cât mai bun sub 5 ore, şi nicidecum că nu o voi mai termina. În cel mai rău caz, nu aş mai fi alergat şi aş fi mers cât de repede puteam pentru a o finaliza în baremul maxim de 6 ore, dar în niciun caz nu aş fi abandonat. Mai aveam cel mult 10 km şi ar fi fost păcat să las totul baltă tocmai acum. Am continuat alergarea într-un ritm foarte lent, de 7:15-7:30 min./km şi nu după mult timp, Mihai Pantiş şi echipa lui de paceri de 5:00 m-au ajuns din urmă. Din acel moment m-am lipit de grupul lor care se deplasa cu aprox. 7:00-7:15 min./km, într-un ritm absolut constant şi pe care muşchii mei reuşeau să-l tolereze la limită.
Decizia de a parcurge ultima parte a cursei împreună cu grupul lui Mihai Pantiş a fost foarte bună pentru că timpul a trecut mai uşor. Atmosfera era una mobilizatoare iar Mihai inspira, prin atitudinea şi preocuparea lui faţă de toţi, mult calm şi multă siguranţă. În felul acesta, kilometrul 40 a venit relativ uşor iar de aici nu mai aveam să-mi fac niciun fel de griji, ci doar să mă bucur că mă îndrept spre linia de sosire a primului meu maraton. Am încercat, la km 41, să măresc puţin ritmul dar, în ciuda senzaţiei, nu cred că am reuşit pentru că Mihai şi ceilalţi se aflau în continuare lângă mine. În momentul în care am părăsit Splaiul şi am intrat pe Bulevardul Libertăţii, am zărit, în depărtare, poarta liniei de finish şi am început să chiui de bucurie. Sentimentul pe care l-am simţit atunci este greu de descris şi m-am bucurat de fiecare pas care mă apropia de acea poartă. Chiar îmi părea rău că ajung la ea, aş fi vrut să fie mai departe pentru a prelungi cât mai mult timp ceea ce simţeam atunci, acea bucurie, acea satisfacţie fără egal. Erau ultimele sute de metri dintr-o cursă de 42 de kilometri frumoasă dar grea, dură, foarte obositoare şi dureroasă mai ales în ultimul ei sfert. Îi eram recunoscător lui Mihai Pantiş pentru că a fost acolo, pentru că am alergat alături de el şi pentru că a contat enorm să menţin ritmul lui constant care m-a ajutat să gestionez criza musculară de la nivelul coapsei stângi. Am trecut linia de finish alături de Mihai şi nu mică mi-a fost bucuria când am auzit-o pe Anca Tifigiu strigând, de pe margine, la mine, pentru a mă felicita pentru acest final. Anca a fost, de această dată, de cealaltă parte a baricadei, adică a organizatorilor, a celor care au muncit din greu pentru ca noi să ne bucurăm de acest eveniment, să ne facă alergarea mai plăcută şi să ne asigure toate condiţiile pentru a ne îndeplini visele.
Imediat ce am trecut linia de sosire i-am mulţumit lui Mihai care şi-a îndeplinit în mod impecabil rolul de pacemaker pentru timpul de 5:00. Pentru mine, el a fost principalul reper în finalizarea acestei curse şi îmi dau seama, acum, că ar fi fost mult mai dificil să termin cursa în acest timp dacă nu exista un astfel de pacemaker.
Bucuria de la final este, de asemenea, greu de descris. Mi-a părut rău că nu prea am avut cu cine să o împărtăşesc, fiind singur. Am sunat-o pe Eliza pentru a o anunţa că am terminat apoi m-am aşezat undeva jos, pe o pernă, pentru că picioarele nu prea mai erau în stare să mă ţină. Mă dureau mult nu doar picioarele, ci şi mâinile la care, spre surprinderea mea, pe ultimii 3-4 kilometri începuseră să apară unele crampe musculare. De fapt, pe ultimii kilometri ai cursei, crampele musculare răsăreau pe unde nici nu visam: la abdomen, la gât, la spate... Dar mâinile mă dureau cel mai tare, după picioare.
Am mai băut nişte apă şi izotonic, am mai mâncat portocală şi nişte bucăţele de ciocolată, apoi am pornit spre pavilionul cu garderoba, trecând, mai întâi, pe la un maseur ca să-mi mai potolească puţin durerea din muşchii picioarelor. Cvadricepşii şi ischiogambierii mă dureau cel mai mult şi am decis ca, pe viitor, la asemenea curse să nu mai vin fără compresie pe coapse.
Concluziile de la finalul cursei au fost patru:
1. impasul de la km. 31-33 a fost determinat exclusiv de lipsa de antrenament specific;
2. trebuia să-l ascult pe Mihai Pantiş şi să duc toată cursa în ritmul lui şi abia spre final, dacă mai aveam resurse, să încerc să accelerez (eu am făcut fix pe dos pentru că am avut senzaţia că sunt în stare);
3. nu se compară maratonul cu semimaratonul; este o cu totul altă "mâncare de peşte";
4. niciun maraton fără compresii la coapse! Asta e valabilă în cazul meu. Cred că problemele mele de la km 31 nu ar fi fost mult mai puţin severe dacă aveam nişte compresii. Concluzia asta am tras-o şi după experienţele cu gambele unde, de câte ori port jambierele de compresie, nu am probleme.
În rest, nu am cuvinte, ci doar o enormă bucurie! Am doar un sentiment de recunoştinţă profundă faţă de nişte oameni care îmi suportă, de mai bine de un an de zile, capriciile legate de alergare. Nişte oameni care au mers alături de mine la toate cursele din ţară, care m-au văzut plecând seara la antrenament şi au adormit înainte ca eu să mă întorc acasă, care nu au comentat şi nu au protestat niciodată când eram prea obosit din cauza curselor sau a antrenamentelor sau pentru că, în loc să stau împreună cu ei, eu îmi puneam pantofii de alergare şi ieşeam afară. Sunt oamenii cei mai dragi mie, pe care îi iubesc cu toată fiinţa mea şi le port întregul meu respect. Ei sunt familia mea: Eliza, Eva şi Filip. Lor le datorez toate aceste vise împlinite! Şi lor le dedic această reuşită extraordinară.
Şi mai trăiesc o bucurie uriaşă, pe care nu o pot descrie în niciun fel. Pot doar să spun că aş sfătui orice persoană din jurul meu să-şi aloce un an din viaţă participării la un maraton. Atât! Este o experienţă care merită trăită din plin pentru că oferă o bucurie şi o satisfacţie ce nu pot fi nici măcar imaginate înainte de a le simţi. Este o experienţă care te schimbă, ca om. Te transformă. În primul rând, te ajută să te cunoşti şi să te înţelegi mai bine pe tine însuţi. Este o experienţă zen: stai ore întregi ancorat în realitate, conectat la propria ta fiinţă, persoană, la propriul tău corp, pentru că obiseala, efortul şi senzaţiile pe care le trăieşti nu-ţi lasă nicio clipă mintea să umble brambura. Rămâi tot timpul în prezent. Eşti, mental, contemporan cu clipa de acum, uitând de trecut sau de viitor. Apoi te face să revalorizezi totul, să vezi lucrurile şi oamenii din jurul tău dintr-o altă perspectivă, să te bucuri altfel de viaţă şi să înţelegi altfel bucuriile pe care ţi le oferă viaţa. Să redescoperi bucuria născută din lucruri mărunte. Ştiu că sună ca nişte stereotipii aceste cuvinte dar esenţa lor intră în percepţia efectivă a celui care parcurge o experienţă de tipul celei pe care ţi-o oferă alergarea unui maraton.
Aceasta a fost, aşadar, povestea primului meu maraton pe asfalt. Cea de-a 17-a cursă de până acum şi cea de-a 13-a din acest an. Şi ultima din acest an. Ultima pentru că, de acum încolo, nu voi mai alerga în acest ritm nebunesc la tot ceea ce se organizează. Mă voi concentra mai mult pe antrenamente şi voi fi mult mai selectiv în ceea ce priveşte evenimentele la care voi participa în viitor. Pentru anul care vine îmi doresc să pot ajunge la Maratonul Olimpului şi să parcurg o cursă de ultramaraton (100 km) care sper să fie la Ciucaş X3. În rest, mă voi gândi, în lunile care urmează, la ce evenimente voi mai participa în anul care vine. Acum vreau doar să mă odihnesc, să stau mai mult timp lângă soţia şi copiii mei şi să-mi restructurez complet programul de antrenamente, folosind experienţa pe care am dobândit-o în acest an încărcat de curse de long running în care am învăţat foarte multe lucruri despre felul în care funcţionează corpul meu, despre efortul în regim de anduranţă, despre alimentaţie înainte de efort, despre recuperare şi multe altele.
Ca echipament, am decis să mă încalţ cu pantofii mei de plat - Adidas Gateway 2m. Asicsii nu-i mai folosesc decât la antrenamente pentru că sunt cam terminaţi. În rest, şosete cu compresie pentru gambe, pantaloni stretch Kalenji, un tricou tehnic Adidas primit la Semimaratonul Bucuresti din luna mai şi şapca Salomon pentru soare. Vremea se anunţa a fi frumoasă şi singura emoţie pe care o aveam, din acest punct de vedere, era legată de soarele amiezii care mă temeam că ar putea să-mi facă unele neplăceri. Dar, cum la Bucureşti punctele de hidratare sunt foarte multe, speram să nu sufăr prea mult din cauza soarelui.
Cu o zi înainte de cursă, adică sâmbătă, m-am simţit foarte rău. O migrenă nemiloasă şi o stare generală de extenuare a cam dat cu mine de pământ şi devenisem foarte neîncrezător cu privire la şansa mea de a mai alerga a doua zi. Am încercat să mă odihnesc, am ieşit în parc cu copiii şi cu Eliza, dupăamiază am şi moţăit un pic dar starea de rău a persistat până seara, târziu. A doua zi m-am trezit la ora 6.00. Mi-am verificat pulsul (45 bpm), tensiunea (11,5 cu 6), mi-am autoevaluat rapid starea generală şi m-am bucurat să constat că sunt ok. Migrena dispăruse şi aveam un tonus bun aşa că am mâncat rapid o banană, m-am hidratat bine, m-am echipat şi am plecat agale către metrou.
Am început într-un ritm foarte lent din cauza mulţimii uriaşe şi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra masei enorme de oameni care aleargă în momentul în care am făcut stânga, pe lângă Palatul Parlamentului, pe Calea 13 septembrie: prima pantă a zilei. Am încercat să rămân lângă Mihai dar, după primul kilometru, mi-am dat seama că îmi este foarte dificil să rămân la acel ritm de 7 min./km si am început să avansez spre o zona de ritm ceva mai familiară mie: 6:15-6:30 min./km. Dacă a fost o decizie bună sau nu urma să aflu ceva mai târziu, după jumătatea cursei.
Atmosfera din jur continua să rămână foarte motivantă şi după vreo 5 km, când am intrat pe Calea Victoriei iar încurajările veneau de peste tot, de la publicul aflat în număr mare pe trotuare. Mă simţeam bine şi mă bucuram pe deplin de o cursă pe care o continuam într-un ritm destul de lejer. Depăşisem deja şi pacemakerii de 4:45 şi mă îndreptam deja spre cei de 4:30, gândindu-mă că am şanse mari să termin cursa cu 30 de minute mai repede decât îmi propusesem. Pe la kilometrul 18 am avut un deja-vu văzându-i pe destul de mulţi semimaratonişti schimbând pasul de alergare cu cel de mers. Îmi aduceam aminte de primul meu semimaraton, de acum un an când, în acelaşi punct, şi eu eram suficient de obosit încât mă tenta foarte mult să încep să merg. Acum însă mi se părea destul de ciudată această imagine în condiţiile în care eu nici nu mă apropiasem încă de jumătatea cursei mele. După ce am intrat a doua oară pe 13 septembrie, l-am văzut pe Călin Novăcescu, aflat deja la kilometrul 24 (adică la vreo 6 km in fata mea) cum zbura pe coborâre.
Kilometrul 21. Acum un an, la semimaraton, când am ajuns la km 18 am încercat o emoţie foarte puternică pentru că, din acel moment alergam, cu fiecare pas, cea mai lungă distanţă din toată viaţa mea de până atunci. Acum, deşi eram într-o situaţie asemănătoare, nu mai simţeam emoţie ci doar bucuria că intram pe cel de-al doilea segment de distanţă din strategia pe care mi-o stabilisem aşa cum am povestit mai sus. Distanţa până la Piaţa Muncii nu mi se părea prea lungă mai ales că segmentul dintre Palatul Parlamentului şi Piaţa Muncii îl mai alergasem şi la cursele anterioare din Bucureşti şi îmi era foarte familiar. Ritmul era bun, în continuare, deşi mi se făcea sete din ce în ce mai des. Îmi luasem deja dozele de magneziu şi gel şi căutam să mă hidratez cât mai bine aproape la fiecare punct de pe traseu. De la kilometrul 23 mi-am pus şi căştile mp3-ului pe urechi pentru că începusem să am nişte variaţii de ritm care ştiam că nu au cum să-mi facă bine. În felul acesta, mi-am intrat într-un ritm pe care l-am dus aproape constant până în Piaţa Muncii, dar am rămas ceva mai în urma pacemakerilor de 4:30 însă nu-mi făceam griji pentru că simţeam că am resurse să recuperez distanţa, la un moment dat.
Atingerea punctului de la kilometru 30 a fost unul de mare bucurie pentru mine, ştiind că intram pe cel de-al 3-lea segment de 10 km. Totuşi, acea bucurie nu s-a reflectat şi în plan fizic unde simţeam că începe să se rupă ceva. Mi-am dat seama că am început să îmi târâi picioarele pentru că loveam, din când în când, asfaltul cu talpa atunci când duceam piciorul în faţă. Da, picioarele îmi erau grele şi la nivelul coapselor începusem să simt cum îmi umblă ceva prin muşchi. Cunoşteam senzaţia şi ştiam ce anunţă. Mai trecusem prin aşa ceva la "7500" şi eram pregătit, psihic, să fac faţă unor contracturi şi să alerg cu ele până la final. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că mi-ar fi prins bine şi nişte compresii pe coapse, aşa cum aveam la gambe care erau, în continuare, în regulă. Am scăzut destul de mult ritmul aşa încât am rămas mult în urma pacerilor de 4:30.
Cel mai important este faptul că, în toate acele momente, nu mi-a trecut nicio clipă prin cap ideea că aş putea abandona cursa. Singura mea problemă era legată de faptul că pierd şansa de a o termina cu un timp cât mai bun sub 5 ore, şi nicidecum că nu o voi mai termina. În cel mai rău caz, nu aş mai fi alergat şi aş fi mers cât de repede puteam pentru a o finaliza în baremul maxim de 6 ore, dar în niciun caz nu aş fi abandonat. Mai aveam cel mult 10 km şi ar fi fost păcat să las totul baltă tocmai acum. Am continuat alergarea într-un ritm foarte lent, de 7:15-7:30 min./km şi nu după mult timp, Mihai Pantiş şi echipa lui de paceri de 5:00 m-au ajuns din urmă. Din acel moment m-am lipit de grupul lor care se deplasa cu aprox. 7:00-7:15 min./km, într-un ritm absolut constant şi pe care muşchii mei reuşeau să-l tolereze la limită.
Decizia de a parcurge ultima parte a cursei împreună cu grupul lui Mihai Pantiş a fost foarte bună pentru că timpul a trecut mai uşor. Atmosfera era una mobilizatoare iar Mihai inspira, prin atitudinea şi preocuparea lui faţă de toţi, mult calm şi multă siguranţă. În felul acesta, kilometrul 40 a venit relativ uşor iar de aici nu mai aveam să-mi fac niciun fel de griji, ci doar să mă bucur că mă îndrept spre linia de sosire a primului meu maraton. Am încercat, la km 41, să măresc puţin ritmul dar, în ciuda senzaţiei, nu cred că am reuşit pentru că Mihai şi ceilalţi se aflau în continuare lângă mine. În momentul în care am părăsit Splaiul şi am intrat pe Bulevardul Libertăţii, am zărit, în depărtare, poarta liniei de finish şi am început să chiui de bucurie. Sentimentul pe care l-am simţit atunci este greu de descris şi m-am bucurat de fiecare pas care mă apropia de acea poartă. Chiar îmi părea rău că ajung la ea, aş fi vrut să fie mai departe pentru a prelungi cât mai mult timp ceea ce simţeam atunci, acea bucurie, acea satisfacţie fără egal. Erau ultimele sute de metri dintr-o cursă de 42 de kilometri frumoasă dar grea, dură, foarte obositoare şi dureroasă mai ales în ultimul ei sfert. Îi eram recunoscător lui Mihai Pantiş pentru că a fost acolo, pentru că am alergat alături de el şi pentru că a contat enorm să menţin ritmul lui constant care m-a ajutat să gestionez criza musculară de la nivelul coapsei stângi. Am trecut linia de finish alături de Mihai şi nu mică mi-a fost bucuria când am auzit-o pe Anca Tifigiu strigând, de pe margine, la mine, pentru a mă felicita pentru acest final. Anca a fost, de această dată, de cealaltă parte a baricadei, adică a organizatorilor, a celor care au muncit din greu pentru ca noi să ne bucurăm de acest eveniment, să ne facă alergarea mai plăcută şi să ne asigure toate condiţiile pentru a ne îndeplini visele.
Imediat ce am trecut linia de sosire i-am mulţumit lui Mihai care şi-a îndeplinit în mod impecabil rolul de pacemaker pentru timpul de 5:00. Pentru mine, el a fost principalul reper în finalizarea acestei curse şi îmi dau seama, acum, că ar fi fost mult mai dificil să termin cursa în acest timp dacă nu exista un astfel de pacemaker.
Bucuria de la final este, de asemenea, greu de descris. Mi-a părut rău că nu prea am avut cu cine să o împărtăşesc, fiind singur. Am sunat-o pe Eliza pentru a o anunţa că am terminat apoi m-am aşezat undeva jos, pe o pernă, pentru că picioarele nu prea mai erau în stare să mă ţină. Mă dureau mult nu doar picioarele, ci şi mâinile la care, spre surprinderea mea, pe ultimii 3-4 kilometri începuseră să apară unele crampe musculare. De fapt, pe ultimii kilometri ai cursei, crampele musculare răsăreau pe unde nici nu visam: la abdomen, la gât, la spate... Dar mâinile mă dureau cel mai tare, după picioare.Am mai băut nişte apă şi izotonic, am mai mâncat portocală şi nişte bucăţele de ciocolată, apoi am pornit spre pavilionul cu garderoba, trecând, mai întâi, pe la un maseur ca să-mi mai potolească puţin durerea din muşchii picioarelor. Cvadricepşii şi ischiogambierii mă dureau cel mai mult şi am decis ca, pe viitor, la asemenea curse să nu mai vin fără compresie pe coapse.
Concluziile de la finalul cursei au fost patru:
1. impasul de la km. 31-33 a fost determinat exclusiv de lipsa de antrenament specific;
2. trebuia să-l ascult pe Mihai Pantiş şi să duc toată cursa în ritmul lui şi abia spre final, dacă mai aveam resurse, să încerc să accelerez (eu am făcut fix pe dos pentru că am avut senzaţia că sunt în stare);
3. nu se compară maratonul cu semimaratonul; este o cu totul altă "mâncare de peşte";
4. niciun maraton fără compresii la coapse! Asta e valabilă în cazul meu. Cred că problemele mele de la km 31 nu ar fi fost mult mai puţin severe dacă aveam nişte compresii. Concluzia asta am tras-o şi după experienţele cu gambele unde, de câte ori port jambierele de compresie, nu am probleme.
În rest, nu am cuvinte, ci doar o enormă bucurie! Am doar un sentiment de recunoştinţă profundă faţă de nişte oameni care îmi suportă, de mai bine de un an de zile, capriciile legate de alergare. Nişte oameni care au mers alături de mine la toate cursele din ţară, care m-au văzut plecând seara la antrenament şi au adormit înainte ca eu să mă întorc acasă, care nu au comentat şi nu au protestat niciodată când eram prea obosit din cauza curselor sau a antrenamentelor sau pentru că, în loc să stau împreună cu ei, eu îmi puneam pantofii de alergare şi ieşeam afară. Sunt oamenii cei mai dragi mie, pe care îi iubesc cu toată fiinţa mea şi le port întregul meu respect. Ei sunt familia mea: Eliza, Eva şi Filip. Lor le datorez toate aceste vise împlinite! Şi lor le dedic această reuşită extraordinară.
Şi mai trăiesc o bucurie uriaşă, pe care nu o pot descrie în niciun fel. Pot doar să spun că aş sfătui orice persoană din jurul meu să-şi aloce un an din viaţă participării la un maraton. Atât! Este o experienţă care merită trăită din plin pentru că oferă o bucurie şi o satisfacţie ce nu pot fi nici măcar imaginate înainte de a le simţi. Este o experienţă care te schimbă, ca om. Te transformă. În primul rând, te ajută să te cunoşti şi să te înţelegi mai bine pe tine însuţi. Este o experienţă zen: stai ore întregi ancorat în realitate, conectat la propria ta fiinţă, persoană, la propriul tău corp, pentru că obiseala, efortul şi senzaţiile pe care le trăieşti nu-ţi lasă nicio clipă mintea să umble brambura. Rămâi tot timpul în prezent. Eşti, mental, contemporan cu clipa de acum, uitând de trecut sau de viitor. Apoi te face să revalorizezi totul, să vezi lucrurile şi oamenii din jurul tău dintr-o altă perspectivă, să te bucuri altfel de viaţă şi să înţelegi altfel bucuriile pe care ţi le oferă viaţa. Să redescoperi bucuria născută din lucruri mărunte. Ştiu că sună ca nişte stereotipii aceste cuvinte dar esenţa lor intră în percepţia efectivă a celui care parcurge o experienţă de tipul celei pe care ţi-o oferă alergarea unui maraton.
Aceasta a fost, aşadar, povestea primului meu maraton pe asfalt. Cea de-a 17-a cursă de până acum şi cea de-a 13-a din acest an. Şi ultima din acest an. Ultima pentru că, de acum încolo, nu voi mai alerga în acest ritm nebunesc la tot ceea ce se organizează. Mă voi concentra mai mult pe antrenamente şi voi fi mult mai selectiv în ceea ce priveşte evenimentele la care voi participa în viitor. Pentru anul care vine îmi doresc să pot ajunge la Maratonul Olimpului şi să parcurg o cursă de ultramaraton (100 km) care sper să fie la Ciucaş X3. În rest, mă voi gândi, în lunile care urmează, la ce evenimente voi mai participa în anul care vine. Acum vreau doar să mă odihnesc, să stau mai mult timp lângă soţia şi copiii mei şi să-mi restructurez complet programul de antrenamente, folosind experienţa pe care am dobândit-o în acest an încărcat de curse de long running în care am învăţat foarte multe lucruri despre felul în care funcţionează corpul meu, despre efortul în regim de anduranţă, despre alimentaţie înainte de efort, despre recuperare şi multe altele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea! Iti voi raspunde in scurt timp.