Detoxifiere prin sport şi respiraţie

Ştiu că sună destul de bombastic acest titlu însă conţine destul de mult adevăr şi vreau să mă refer, pe scurt, la acest subiect care cred că este - sau ar trebui să fie - de interes pentru cei mai mulţi dintre noi.

Trebuie să spun de la bun început faptul că doar exerciţiile fizice ori cele de respiraţie nu sunt suficiente pentru derularea unui proces de detoxifiere a organismului însă ele pot favoriza şi accelera efectele unui program de detoxifiere cum ar fi cel alimentar, de exemplu. Pe de altă parte, un regim de detoxifiere care este lipsit de efectele complementare ale unui program de exerciţii fizice adecvate, va fi mult mai puţin eficient, mai lent şi mai incert din punct de vedere al rezultatelor urmarite. Totuşi, cum pot influenţa mişcarea şi respiraţia un regim de detoxifiere?

I did it! 42 km la Bucharest International Marathon 2015

     Spuneam cu un an în urmă, când am terminat cursa de semimaraton de la Bucharest International Marathon 2014, că "deja ştiu că, peste un an, la următoarea ediţie a evenimentului, distanţa alergată acum va reprezenta doar jumătate din cursa la care voi participa atunci". Ei bine, iată-mă la un an de atunci,  în faţa ediţiei a 8-a a Maratonului Internaţional Bucureşti. De fapt, în faţa unei mari provocări: primul meu maraton de 42 km pe asfalt la cea mai mare competiţie de alergare din România. 

     Pe măsură ce evenimentul se apropia, creşteau şi emoţiile mai ales că, între atâtea curse montane la care am participat în acest an (nu mai puţin de 9), nu prea am mai avut timp să mă pregătesc aşa cum se cuvine pentru o astfel de probă. Mai mult, oboseala acumulată după cele 12 curse la care am participat în primele 9 luni ale anului 2015 (fără discuţie, o nebunie pe care nu o voi mai repeta în anii care vor urma) o resimţeam tot mai acut aşa că am fost indecis până aproape în ultima clipă în ceea ce priveşte participarea la acest maraton. Însă, cu toată oboseala, parcă m-aş fi dus, totuşi, să alerg la prima ediţie Iezer Run (26 septembrie - proba de 30 km) sau la Maraton Piatra Craiului (3 octombrie) dar, cum apucasem să mă înscriu deja, cu mult timp înainte, la cursa de la Bucureşti m-am gândit că ar fi cazul să încerc să-mi îndeplinesc acest vis vechi de un an de zile cu o valoare profund simbolică pentru mine. Chiar dacă gheaţa celor 42 de km fusese spartă la Maratonul 7500 din Bucegi, nu aveam încă, pe deplin, sentimentul acela de satisfacţie al unui vis împlinit.

Semimaraton la Ciucas X3 - povestea darâmării unui "zid" în care mă opinteam

Dupa "7500"-ul din luna iulie, s-a întâmplat ceva... Un "ceva" inexplicabil, indefinibil, dar care se amplifica în fiecare zi, tot mai mult. Un "ceva" care parcă îmi turna plumb în picioare, în tot corpul, în minte şi în atitudine. Simţeam că am ajuns la un moment de saturaţie. "7500" a însemnat împlinirea unui vis suprem iar după aceea parcă s-a căscat un mare gol pe care nu mai aveam cu ce să-l umplu. Cu fiecare săptămână antrenamentele au început să mi se pară tot mai dificile, mă simţeam tot mai obosit şi tot mai puţin motivat să ies la mişcare. Nici "X2"-ul, deşi m-a bucurat foarte mult, nu a reuşit să mă scoată de pe această pantă descendentă ba chiar, după ce a trecut, lipsa de motivaţie şi starea de oboseală s-au accentuat şi mai mult. Pur şi simplu am simţit că am ajuns lângă un zid de care nu mai puteam să trec. Am încercat să mă mai remontez puţin în urmă cu 2 săptămâni când am ieşit la o tură de trail în Piatra Craiului, care însă s-a transformat într-o sesiune de trekking garnisită cu puţină alergare pe segmentul de la "La Om" până la Refugiul Grind şi, în continuare, până la Bursturet, prin Poiana Grind si Valea Seacă a Pietrelor, dar fără multă tragere de inimă (urmează să postez un articol şi despre acea tură). Dar parcă după acea tură, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. Mă simţeam fizic rău iar în următoarele 2 săptămâni abia am mai ieşit la 3 sesiuni de antrenament anemic: două în sală şi una pe stadion. Faptul că se apropia Ciucaş-ul iar în octombrie Maratonul de la Bucureşti, nu numai că nu-mi mai producea nicio bucurie sau emoţie, dar începuse să reprezinte chiar o povară pentru mine. Mă simţeam ieşit complet din formă, programul de antrenament nu mai avea absolut nicio legătură cu realizarea acestor 2 obiective (pentru că el însuşi aproape că nu mai exista) iar bucuria oferită de alergare aparţinea, mai degrabă, amintirilor. Nu-mi mai doream decât să treacă, odată, aceste evenimente, pentru a mă linişti şi a uita, o vreme, de alergare.

2x2 - un zbor pe creasta Făgăraşului

15 august 2015. Cursa 2x2 in masivul Făgăraş. Traseul X2: Lacul Bâlea - Şaua Caprei - Vârful Iezerul Caprei - Vf. Lăiţel - Lacul Călţun - Strunga Doamnei - Vf. Negoiu şi retur. 19 km (după GPS-ul meu), 7 ore.

În mod normal ar trebui să mă opresc aici cu postarea deoarece, pentru mine, această cursă nu poate fi descrisă în cuvinte, ci doar în sentimente. Este o cursă pe care am trăit-o doar cu sufletul, mintea mea încetând să mai raţioneze încă de când am ajuns, sâmbătă dimineaţa, la ora 6.00, în zona Lacului Bâlea şi am simţit în nări răsuflarea răcoroasă a Făgăraşului. Venisem aici după o lungă despărţire de aceste locuri în care, ori de câte ori am ajuns, am lăsat câte o părticică din sufletul meu. Venisem aici să-mi reîntâlnesc acele bucăţi de suflet lăsate priponite de stâncile reci şi contondente ale celui mai drag prieten al meu: Făgăraşul. Acele stânci care îmi juliseră de atâtea ori mâinile şi picioarele, îmi spintecaseră rucascul sau cortul ori hainele, îmi zgâriaseră bocancii şi îmi îngheţaseră mâinile, într-o bizară manifestare a sentimentului de prietenie pe care ni-l nutream reciproc. 

M-a primit frumos, ce pot să spun! Cu un cer limpede, lăsându-mă să-i zăresc întreaga măreţie şi frumuseţe a culmilor scăldate în razele dimineţii, dar dojenindu-mă, totodată, pentru această lungă despărţire, cu răcoarea ascuţită care mi s-a-nfipt direct în carnea muşchilor nedezmeticiţi încă după un somn mult prea scurt. Ajunsesem în Cârţişoara abia la miezul nopţii dinainea cursei aşa că timpul de odihnă a fost cu mult mai scurt decât mi-aş fi dorit sau decât aş fi avut nevoie. Dar ce mai conta oboseala în faţa bucuriei acestei reîntâlniri? Nu mai conta pentru că nu venisem aici ca să alerg într-o cursă, ci venisem să alerg pentru a-mi reîntâlni şi redescoperi cel mai bun prieten. Nu aveam niciun obiectiv ci doar visam, îmi doream să ajung încă o dată pe Negoiu - vârful despre care am spus întotdeauna că a fost în mod crunt nedreptăţit de natură fiind al doilea ca înălţime din România, cu doar 9 metri mai mic decât Moldoveanu, pentru că, prin aspectul lui, prin dificultatea traseelor care asigură accesul către el (Custura Sărăţii, Strunga Ciobanului, Strunga Dracului, Strunga Doamnei), prin măreţia şi prin frumuseţea lui unică, ar fi meritat să fie primul. Apoi îmi doream să ajung încă o dată la lacul Călţun, cel care de prea puţine ori mi se dezvăluise în toată splendoarea lui pentru că, cel mai adesea, clocotea precum o oală pe foc, fiind învăluit în rotocoale dense de ceaţă. Ce furtuni cumplite, ce vijelii şi ce dezlănţuiri ale naturii mi-a fost dat să văd, de atâtea ori, la Călţun!

Marathon 7500 - proba de 45 km: un vis implinit

Ideea de a mă înscrie la "7500" mi-a fost dată de Eliza cu doar o lună în urmă, cu toate că, până atunci, nu prea cochetam cu ideea de a încerca o cursă montană pe o distanţă mai mare de 21 km în acest an. Ştiam că mai am mulţi kilometri de alergat până la a mă încumeta să parcurg un maraton pe munte. Totuşi, atunci când soţia mea m-a întrebat, mirată, cum de nu vreau să alerg pe distanţa de 45 km la "7500", am stat şi m-am gândit puţin la ce anume mă împiedică să încerc. Aveam exemplul Ancăi Tifigiu care, chiar dacă este o alergătoare mai experimentată decât mine, anul acesta s-a aruncat direct în cursa de 42 km de la Moieciu, neavând nici ea vreun maraton parcurs până atunci. Mai mult, tocmai se împlinea un an de la momentul în care scriam, într-o postare pe blog, următoarele rânduri care exprimau o idee ce mi-a marcat profund şi definitiv existenţa ultimelor 12 luni din viaţa mea:

"Însă visul meu pentru acest moment al existenţei mele, cadoul pe care doresc să mi-l ofer pentru sărbătorirea trecerii pragului de 40 de ani, este ceva ce nu am făcut toată viaţa mea deşi de foarte multe ori am tânjit după asta: să particip la un maraton montan. Nu, nu sunt atât de inconştient încât să-mi propun acest obiectiv pentru acest an... ar fi prea repede. Însă la anul, da. În 2015 vreau să particip la o astfel de competiţie pe care să o închei pe picioarele mele. Acesta este visul meu." (21 iunie 2014)

În 2015, am atins şi Omu... în cursa cu nr. 12

  Am început să alerg cu un an în urmă visând ca, într-o bună zi, ceea ce îmi părea a fi doar o utopie, să devină, până la urmă, realitate: alergarea unui maraton montan. Azi un astfel de obiectiv nu-mi mai pare a fi utopic şi, mai mult, sper ca, foarte curând, să reuşesc să mi-l îndeplinesc. 

    Până atunci însă, era evident că trebuia, mai întâi, să încep să alerg pe munte. Tocmai de aceea anul acesta l-am dedicat în primul rând curselor montane dar şi unui maraton pe plat. Până acum, începând din aprilie, am parcurs deja 4 curse montane însă toate la altitudine mică: cel mult 1400 de metri. Este adevărat că, în funcţie de variaţiile de altitudine de pe traseu, de numărul de urcări şi coborâri, de diferenţa pozitivă totală de nivel parcursă, o cursă în care nu se urcă peste altitudinea de 1400 de metri poate deveni extrem de dificilă în comparaţie cu alta în care se ajunge mai sus. Cu toate acestea, aerul de la altitudine mai mare este altul iar efortul, cu siguranţă, este de un cu totul alt gen atunci când trebuie să te caţeri până la 2500 de metri, de exemplu. Conştinent fiind de aceste aspecte, mi-am planificat, pentru luna iunie 2015, să particip la un cros montan de 10 mile, în Bucegi, organizat de Asociaţia Salvamont Dâmboviţa, intitulat în mod sugestiv ATINGE OMU pentru că cel mai înalt vârf al Bucegilor era inclus în traseu.